ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2083/2024

Obiectul cererii deduse judecății: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 02 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea pârâtei la plata sumei de 792.683 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 891.028 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/26.06.2009 de către expert evaluator PFA A. și valoarea de 98.345 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a 1 imobilului format din teren în suprafață de 1255 mp și construcție în suprafață de 94,75 mp, situat în Botoșani, b-dul x nr. 36, județul Botoșani, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. La data de 06 aprilie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a chemaților în garanție PFA A., B. și C., prin care a solicitat introducerea acestora în cauză și, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant, a solicitat obligarea chemaților în garanție la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului. I.1.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în fond: Prin sentința civilă nr. 1506 F din 07 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanție, formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu reclamantul și cu chemații în garanție PFA A., B., și C., ca tardiv formulată; a obligat pârâta la plata către chemații în garanție B. și C. a sumei de 4.462,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse; a respins cererea chematului în garanție PFA A. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. I.1.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel: Prin decizia civilă nr. 176A din 14 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile declarate de apelanții-chemați în garanție B., C., de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva sentinței civile nr. 1506 din 07 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât PFA A., ca nefondate. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și chemații în garanție B. și C.. II.1. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice: II.1.1. Motivele de recurs: Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește soluția de respingere a apelului promovat de Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în vederea soluționării cauzei pe fond; în rejudecare, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, respectiv a celor ale art. 2528 C. civ., în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat, în mod greșit, că momentul obiectiv de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia ar fi, cel mai târziu, la data pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, contestația promovată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a deciziei nr. 10/10.03.2013 emise de Curtea de Conturi. Or, la acel moment nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare. În acest sens, a menționat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la standardele internaționale de evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. În aceste condiții, nu se putea afirma că raportul de evaluare inițial respecta rigorile impuse de standardele internaționale de evaluare așa încât la momentul pronunțării sentinței civile nu se poate vorbi de existența unui prejudiciu, aspect confirmat prin chiar Decizia 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3 a fost analizată nerespectarea standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. Așadar, nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre posibilitatea cunoașterii existenței unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare inițial era sau nu conform cu standardele internaționale de evaluare. Or, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, iar în absența unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare în vederea stabilirii prejudiciului produs. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări-servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele deexpertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. La momentul indicat de instanța de apel (data pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014), recurentul-reclamant nu cunoștea și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaștenici existența prejudiciului, cu atât mai puțin întinderea acestuia; paguba, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. D. S.R.L., despre aceasta luând cunoștință doar la momentul la care a fost înștiințat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În consecință, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare. II.2. Recursul declarat de chemații în garanție B. și C.: II.2.1. Motivele de recurs: Recurenții-chemați în garanție au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 1506 F din 07 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, și a deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința obligării apelantei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.925 RON, din fond, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.380 RON, în apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, relativ la nelegalitatea sentinței civile nr. 1506 F din 07 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, sub aspectul incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susținut că hotărârea primei instanțe nu este motivată în privința diminuării cheltuielilor de judecată acordate chemaților în garanție, prin prisma art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Mai mult, instanța de fond nu a reținut existența unei disproportionalități între valoarea sau complexitatea cauzei și onorariul avocatului, așa cum prevăd dispozițiile legale anterior menționate, pronunțând astfel o soluție cu aplicarea greșită a legii. Or, în situația în care instanța de fond reținea existența unei cauze de natură să justifice diminuarea onorariului avocațial, aceasta era obligată să explice pârâților acest fapt și, totodată, să indice mecanismul avut în vedere la diminuarea onorariului avocațial. Nelegalitatea deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost invocată de către recurenții-chemați în garanție, sub aspectul nemotivării hotărârii și al încălcării normelor de drept material aplicabile, reclamând sub acest aspect incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Au considerat că instanța de apel a motivat generic respingerea apelului formulat de chemații în garanție, contrar dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. Au precizat că volumul de muncă relativ scăzut depus de avocat și soluționarea cauzei la primul termen nu sunt motive suficiente care să conducă la reducerea onorariului avocațial, de vreme ce activitatea avocatului nu se rezumă doar la reprezentarea sau asistarea în cauză, ci și la documentarea juridică prealabilă, studierea cauzei și a documentelor depuse în susținerea cererii, conceperea și redactarea întâmpinărilor, precum și a concluziilor enunțate în cadrul dezbaterii procesului. La acestea se adaugă, în opinia recurenților-chemați în garanție, timpul alocat derulării procedurii prealabile stabilirii primului termen de judecată, întreaga corespondență cu instanța, precum și asigurarea unei logistici necesare derulării activității avocatului, făcând trimitere la dispozițiile art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, completate de hotărârile UNBR privind Ghidul orientativ al onorariilor minimale, la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată de către partea care a câștigat procesul decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului acestora (cauza Toscuta și alții împotriva României, Hotărârea CEDO din 3 martie 2015), precum și la jurisprudenta Curții Constituționale a României (decizia nr. 760/2018, decizia nr. 471/2017). Or, cenzurarea cheltuielilor de judecată de către instanță se poate face numai în situația în care acestea sunt vădit disproporționate, fapt nedovedit în prezenta cauză, făcând trimitere la onorariului avocațial achitat de chemații în garanție pentru asistarea și reprezentarea în fața instanței de fond, în cuantum de 7.500 RON plus TVA (total cu TVA 8.925 RON), la onorariul avocațial pentru asistarea și reprezentarea în fața instanței de apel redus la suma de 2.000 RON plus TVA (total cu TVA 2.380 RON), onorariul avocațial fiind negociat în ambele cazuri în concordanță cu pct. 2.2.4 din Hotărârea nr. 174 din 24 iunie 2021 a Uniunii Naționale a Barourilor din România privind Ghidul orientativ al onorariilor minimale. II.3. Apărările formulate în cauză: La data de 09 mai 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înțeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere și la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. A menționat că Înalta Curți de Casație și Justiție a soluționat un număr mare de spețe similare, în care hotărârile Tribunalului București și ale Curții de Apel București au fost menținute în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune sau netemeinicia cererii de chemare în judecată. Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și recurenții-chemați în garanție B. și C. nu au depus răspuns la întâmpinare. II.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 02 septembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 09 august 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor: Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, precum și a celor ale art. 2528 C. civ., în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, în dosarul nr. x/2014, prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, contestația promovată de intimată împotriva încheierii nr. 18/10.03.2014 și a deciziei nr. 10/10.03.2013 a Curții de Conturi, însă la acel momentul nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependență față autoritatea statului. Criticile relevate sunt nefondate. Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului format din teren în suprafață de 1255 mp și construcție în suprafață de 94,75 mp, situat în Botoșani, b-dul x nr. 36, județul Botoșani, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 6850/18.11.2009 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarilor B. și C., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberate titlurile de conversie în acțiuni nr. 1940.1/08.10.2020, nr. 1940.2/09.10.2020, nr. 4059/28.10.2011 nr. 4295/15.11.2011 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiară. Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, curtea de apel, validând raționamentul primei instanțe, a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este acela al rămânerii definitive a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, prin respingerea acțiunii formulate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, moment de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și persoana răspunzătoare de producerea acesteia, iar nu acela la care a fost adusă la cunoștința părții supraevaluarea imobilului. Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și a întinderii acesteia, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, sens în care a stabilit că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, împrejurare ce îi permite să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013. Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa. Cum în cazul particular al speței se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie. Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că: "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54). Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57). Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată. "Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61). Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale. În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2009. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e). De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunțate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreaptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021). În acești termeni, demersul judiciar al recurentului reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Cu privire la recursul declarat de chemații în garanție B. și C., Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare". Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. reglementează principiul legalității căii de atac, conform căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar conform art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, acest termen urmând a fi calculat pe zile, fără a intra în calcul ziua în care începe să curgă termenul, nici ziua când aceasta se împlinește, în conformitate cu dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Întrucât normele care reglementează căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt imperative, de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze, reiese că nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează. Obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procedurale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților. De asemenea, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător. Termenul de recurs instituit de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. este un termen legal, imperativ (peremptoriu) și absolut, astfel că nerespectarea lui atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita calea de atac, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că atunci "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". Aplicând aceste considerente de ordin teoretic speței deduse judecății, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat de chemații în garanție la data de 31 mai 2024, prin poștă electronică, iar în raport cu data comunicării hotărârii recurate, 08 martie 2024 (potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosarul nr. x/3/2021 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), termenul pentru declararea căii de atac, prin una dintre modalitățile prevăzute de lege, s-a împlinit la data de 08 aprilie 2024. Cum în cauză recursul a fost declarat cu depășirea termenului imperativ de 30 zile de la comunicarea hotărârii atacate, iar recurenții-chemați în garanție nu au invocat și nici nu au dovedit că întârzierea acestui demers judiciar s-a datorat unor motive temeinic justificate, pentru a atrage incidența prevederilor art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca tardiv, recursul declarat de chemații în garanție B. și C. împotriva deciziei civile nr. 176A din 14 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.