ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1632/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă la 21 septembrie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 554.870 lei, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare și valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. 2843/05.06.2009, în ceea ce privește imobilului situat în Pitești, str. (...), județul Argeș, actualizată cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății debitului. La 1 februarie 2022 pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a P.F.A. A și B, aceasta fiind respinsă, ca tardivă, prin încheierea de ședință din 6 aprilie 2022.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 455/20.04.2023, Tribunalul București-Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 1699A din 15 decembrie 2023, Curtea de Apel București-Secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 21 februarie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269 - 271 C. proc. civ., precum și ale art. 1241 C. civ., în condițiile în care, prin cererea de chemare în judecată, au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidența art. 269-270 C. proc. civ., acestea bucurându-se de prezumția de autenticitate și validitate, până la proba contrară. În cauză, persoana care putea contesta înscrisurile era intimata-pârâtă, de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experții verificatori și evaluatori, context în care instanța de apel trebuia să țină seama de înscrisurile care atestă valoarea prejudiciului. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Cea mai mare parte a considerentelor sunt străine de cererea de apel, instanța de apel argumentând că Statul Român trebuia să cunoască existența prejudiciului încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire. Or, aceste aspecte sunt legate exclusiv de excepția prescripției dreptului material la acțiune, chestiune care a fost tranșată de prima instanță prin încheierea de ședință din 8 iunie 2022, în sensul constatării decăderii pârâtei din dreptul de a invoca această excepție, soluție care nu a fost atacată de pârâtă printr-o cerere de apel, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând face obiectul reanalizării în apel. Considerentele care au legătură cu cererea de apel sunt vădit lacunare și sumare, decizia recurată fiind insuficient motivată, întrucât nu oferă o analiză cuprinzătoare, din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale.

Apărările formulate în cauză La 3 februarie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, precum și dispozițiile art. 269 - 271 C. proc. civ., în condițiile în care înscrisurile administrate au forța probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals împotriva lor. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., guvernează procesul civil, părțile putând determina nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual. Referitor la aplicabilitatea acestui principiu în calea de atac a apelului, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), iar, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Ca atare, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe acelea criticate de apelant, expres sau implicit, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum prevede art. 477 alin. (1) C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a respectat aceste dispoziții legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea susținută de recurentul-reclamant nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat principiul disponibilității sau limitele devoluțiunii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor și apărărilor formulate de părți în apel. Referitor la criticile de apel ce au vizat forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, se reține că analiza instanței de apel este corectă, întrucât, potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinței legiuitorului sau a părților, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită, stabilită la art. 270 C. proc. civ. Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul la cea care-i contestă exactitatea și autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals. Dintre înscrisurile administrate, doar decizia nr. 6376/18.08.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și raportul de verificare a nr. 12283/2/28 corespund definiției înscrisului autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., astfel că, în mod corect, instanța de apel le-a valorificat în condițiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă. Prezumția operează față de orice persoană și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Așadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligația de a iniția demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 și urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului. De vreme ce, în cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva mențiunilor cuprinse în înscrisurile autentice antemenționate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de la unul dintre angajații acesteia, că semnăturile existente aparțin celor menționați ca semnatari și că actul exprimă voința autorității emitente, cu privire la conținutul înscrisului, condiții în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanța de apel este legală. În consecință, în raport cu obiectul cererii deduse judecății, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât și în calitate de comitent al prepușilor săi, înscrisurile autentice menționate sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptățite, a măsurilor reparatorii pentru valoarea de 661.000 lei. În ceea ce privește cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susținerea pretenției deduse judecății, se reține că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanței de apel, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ. În considerarea celor expuse, se constată că instanța de apel nu a încălcat nici principiul disponibilității, nici dispozițiile art. 269 - 271 C. proc. civ., nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant. În continuare, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, pe de o parte, că decizia recurată cuprinde considerente străine de natura pricinii, referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, în legătură cu care s-a constatat decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a o invoca, soluție ce nu a fost apelată, iar, pe de o parte, că decizia recurată este insuficient motivată, întrucât nu oferă o analiză cuprinzătoare a elementelor răspunderii civile delictuale. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și dezvoltat în jurisprudența Curții de la Strasbourg. De exemplu, în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Curtea Europeană a arătat că „dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina „instanței”, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”. Curtea a admis că „obligația pe care o impune art. 6 par. 1 instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument” (cauza Jahnke și Lenoble împotriva Franței), însă „noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia concluziile unei instanțe inferioare” (cauza Helle împotriva Finlandei). Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format, în fapt și în drept, convingerea cu privire la soluția adoptată, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, ceea ce înseamnă că decizia recurată respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind asigurate garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil. De asemenea, decizia recurată nu cuprinde considerente străine de natura pricinii, întrucât instanța de apel nu a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune (în legătură cu care prima instanță a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a o invoca, soluție ce nu a fost apelată), ci a reținut că „susținerile intimatei-pârâte referitoare la prescripția dreptului material la acțiune nu pot fi primite și valorificate, în lipsa unui apel incident, cale de atac pe care partea nu a înțeles să o promoveze, deși doar prin intermediului acesteia putea critica soluția pronunțată asupra excepției prescripției”. Reținând că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea și trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului constituie un prejudiciu adus Statului, instanța de apel nu a reevaluat excepția prescripției dreptului material la acțiune, ci a analizat condițiile cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, stabilind că reclamantul avea obligația legală să sesizeze din acel moment dacă au existat neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare, dispunând de mecanismele legale și administrative necesare, astfel că nu poate susține producerea unui prejudiciu de către intimata-pârâtă, constând în supraevaluarea imobilului, în condițiile în care chiar reprezentanții săi au făcut parte din C.C.S.D., care a analizat raportul de expertiză și a aprobat emiterea titlului de despăgubire. Ca atare, se reține că decizia recurată este motivată conform exigențelor legale și nu cuprinde motive străine de natura pricinii, astfel că nu este incident nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În cadrul memoriului de recurs, au fost indicate și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să se circumscrie acestui motiv de casare, care vizează încălcarea normelor de drept material (de exemplu, aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept). Deși recurentul-reclamant a învederat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1171, art. 1173 și art. 1241 C. civ., în dezvoltarea acestei critici a reluat argumentele prezentate în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au fost analizate supra. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susțină interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurentul-reclamant, precum și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.