Decizia nr. 1629/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 699/2022 a Tribunalului București-Secția

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a civilă la 7 iulie 2021, reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.678.518 lei, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu nerespectarea Standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în București, Calea (...), sector 4, și valoarea de 3.473.200 lei, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății, precum și dobânda legală. La 13 august 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus cerere de chemare în garanție a PFA A și B, iar, la 25 ianuarie 2022, chematul în garanție PFA A a depus cerere de chemare în garanție a A S.A.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 699 din 19 aprilie 2022, Tribunalul București-Secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în garanție a P.F.A. A, a respins cererea principală, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A.N.R.P. și cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție P.F.A. A, ca rămase fără obiect, a obligat reclamantul la plata către chematul în garanție P.F.A. A a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român și în nume propriu, a declarat apel, chematul în garanție P.F.A. A a formulat apel incident, iar pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare, care a fost calificată drept apel incident. Prin decizia civilă nr. 1131A din 3 octombrie 2023, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul incident formulat de P.F.A. A ca fiind introdus de o persoană fără calitate, a admis apelul formulat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și apelul incident formulat de pârâtă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, a respins cererea chematului în garanție P.F.A. A de obligare a reclamanților la plata sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, ca nefondată, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, a respins cererea intimatului P.F.A. A privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 1 februarie 2024, au declarat recurs reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că, prin încheierea de ședință din 13.12.2022, instanța de apel, atunci când a calificat întâmpinarea A.N.R.P. ca fiind apel incident, a nerespectat dispozițiile art. 477 C. proc. civ., în condițiile în care, pe de o parte, o cale de atac trebuie formulată în mod explicit, nicidecum dedusă din poziția părții, iar, pe de altă parte, dacă sentința a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost apelat (în speță, excepția prescripției) trece în autoritatea de lucru judecat. Recurenții-reclamanți au invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia este nemotivată față de reclamantul Ministerul Finanțelor, argumentele instanței de apel vizând exclusiv Statul Român. Au mai invocat recurenții-reclamanți motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sens în care au învederat că instanța de apel a apreciat nelegal că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei, este un termen rezonabil de 3 ani de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, în realitate aflându-se în imposibilitatea de a cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. 166/GB/18.02.2020, prin care s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-chemat în garanție P.F.A. A a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 C. proc. civ., atunci când a calificat drept apel incident apărările formulate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 477 C. proc. civ., atunci când a calificat drept apel incident acele critici formulate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare, cu privire la soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. În realitate, se constată că instanța de apel a acționat în limitele permise de prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”, precum și de dispozițiile art. 152 C. proc. civ., conform cărora „cererea pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”. După cum rezultă din textele legale precitate, operațiunea calificării presupune determinarea naturii juridice a cererii, prin raportare la conținutul său, iar nu, în mod formal, la denumirea ori titlul acesteia. Deși actul de procedură a fost intitulat „întâmpinare”, acesta cuprinde și mențiunea pârâtei că, în ipoteza admiterii apelului, înțelege să solicite admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, solicitare care se circumscrie dispozițiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe”. Ca atare, intenția pârâtei A.N.R.P. a fost clar și neechivoc exprimată, dată fiind formularea, în cuprinsul întâmpinării, a unor apărări de natură a schimba hotărârea primei instanțe, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, context în care nu se poate reține încălcarea art. 477 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este nemotivată față de reclamantul Ministerul Finanțelor, întrucât argumentele instanței de apel au în vedere exclusiv reclamantul Statul Român. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligația motivării hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 din Convenție implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (cauza Albina contra României). Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, prima instanță a respectat aceste exigențe legale și convenționale, în condițiile în care a fost învestită cu o singură cerere de apel, formulată de către Ministerul Finanțelor, atât în reprezentarea Statului Român, cât și în nume propriu, în cadrul căreia a invocat mai multe critici de apel, care au fost analizate punctual de către instanța de apel. Recurenții-reclamanți au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, sens în care au învederat că s-au aflat în imposibilitatea de a cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. 166/GB/18.02.2020, prin care s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea imobilului stabilită în procedura administrativă și valoarea acestuia realizată cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, nu se poate reține că momentul la care trebuiau să fie cunoscute paguba și cel care răspunde de ea este 18.02.2020, când a fost înregistrată, în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa nr. 168/GB/18.02.2020, prin care s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă și valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare. Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Textul precitat instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). De asemenea, textul în discuție nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa. Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să promoveze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o. Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret. În cauză, recurenții-reclamanți au susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. 168/GB/18.02.2020, prin care intimata-pârâtă a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative. Această susținere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, neavând relevanță, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. 168/GB/18.02.2020. Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Stat, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. 168/GB/18.02.2020, un alt organ al său. Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus în paragraful 53 al Deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019. În schimb, Statul a rămas în pasivitate până în luna iulie 2021, când a inițiat prezentul litigiu, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripției dreptului material la acțiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes. În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu prezintă relevanță data înregistrării în evidențe a adresei nr. 168/GB/18.02.2020, recurenții-reclamanți ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv. Față de aceste considerente, constatând că sunt neîntemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de recurenții-reclamanți, precum și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.