ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2543/2025

Ședința publică din data de 14 mai 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 august 2024, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate ("CNAS"), a solicitat, pe cale de ordonanță președințială, obligarea pârâților să-i asigure, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Regorafenib (denumire comercială Stivarga), până la soluționarea definitivă a dosarului de fond, aflat pe rolul aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1356 din 8 august 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și a obligat pârâții să asigure reclamantului, până la soluționarea dosarului de drept comun, fără somație și fără trecerea vreunui termen, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Regorafenib (denumire comercială Stivarga).

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 1356 din 8 august 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Guvernul României a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României și inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, recurentul-pârât reiterează argumentele expuse în fața instanței de fond, considerând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii juridice administrative referitoare la adoptarea unui act administrativ nelegal sau la nesoluționarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.

Solicită recurentul-pârâtă a fi avute în vedere dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, art. 2 lit. a) și lit. i) din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, art. 220 alin. (3) și (4) și art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006, precum și împrejurarea că Guvernul României este un organ colegial, care are în structura sa autorități de specialitate/de resort, în speță Ministerul Sănătății, care la rândul său are în subordine Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Prin urmare, având în vedere că raportul de drept procesual nu subzistă decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, calitatea procesuală pasivă fiind condiționată de existența identității dintre pârât și cel obligat în raportul juridic, adică subiectul pasiv, susține recurentul-pârât că Guvernul României este lipsit de calitate procesuală pasivă, autoritatea executivă neavând atribuții și competențe în sensul solicitat, o eventuală soluție de admitere a acțiunii fiind imposibil de valorificat direct/nemijlocit față de Guvernul României.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, susține recurentul-pârât că acțiunea de fond trebuie să aibă obiect identic cu ordonanța președințială, iar astfel cum este formulată pretenția reclamantului, ea nu se circumscrie activității de contencios administrativ. Obiectul acțiunii de fond se circumscrie Legii nr. 554/2004, pe când ordonanța președințială are ca temei dispozițiile art. 997-1002 din C. proc. civ., astfel că, în materia contenciosului administrativ, procedura ordonanței președințiale este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, susține recurentul-pârât că instanța de fond a constatat greșit îndeplinirea în cauză a prevederilor art. 997 alin. (1) și (5) din C. proc. civ.. Instanța avea obligația de a verifica dacă medicamentul este inclus în Lista de decontare și dacă are protocol terapeutic aprobat, iar în condițiile în care cererea s-a judecat în regim de urgență, fără analizarea acestor elemente de fond, pârâtul a fost prejudiciat de dreptul la un proces echitabil.

Susține că, în vederea includerii în Listă a unui medicament, solicitantul trebuie să depună o cerere adresată ANMDM, conform Anexei nr. 3 la Ordinul ministrului Sănătății nr. 861/2014, legislația națională nepermițând rambursarea medicamentelor ale căror indicații terapeutice nu au fost aprobate de ANMDM sau de Agenția Europeană a Medicamentului. Ministerul Sănătății are competența de a realiza actualizarea Listei, iar Guvernul de a o aproba, doar după parcurgerea etapelor legale de evaluare a medicamentului și, în cazul celor pentru care s-a emis decizie de includere condiționată în listă, doar după încheierea unui contract de tip cost-volum de deținătorii autorizației de punere pe piață.

Consideră recurentul-pârât că, prin admiterea cererii reclamantului, instanța de fond a depășit competențele puterii judecătorești, etapa de evaluare a medicamentului fiind imperativă și neputându-se deroga de la parcurgerea ei.

3.2. Pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1356 din 8 august 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât susține că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât în contenciosul administrativ trebuie îndeplinite condițiile generale de exercitare a acțiunii civile prevăzute de C. proc. civ., printre care și calitatea procesuală pasivă a autorității chemate în judecată. Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acțiunea reclamantului poate privi un act administrativ ori nesoluționarea în termen a unei cereri sau refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri ori de efectuare a unei operațiuni administrative. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă aparține, în litigiile având ca obiect anularea unui act administrativ, autorității emitente, conform art. 1 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în situația în care se contestă refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri sau nerăspunderea în termenul legal la cererea solicitantului, calitatea procesuală pasivă aparține autorității căreia i-a fost adresată cererea. Or, aceste ipoteze legale se referă la fapte personale ale autorității/instituției chemate în judecată, care trebuie să îndeplinească un anumit act din sfera sa de competență, iar nu să garanteze îndeplinirea unui act din sfera de competență a altei autorități. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a pârâților trebuie corelată cu capacitatea administrativă a acestora.

Arată că obiectul cererii de ordonanță președințială este acela de a asigura reclamantului tratamentul cu medicamentul Regorafenib (denumire comercială Stivarga), în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), pentru afecțiunea de care acesta suferă, iar această pretenție excedează contenciosul administrativ, care poate privi doar contestarea unui act administrativ sau faptul nesoluționării unei cereri ori a refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri și poate fi solicitată doar în raport de competențele autorității sau instituției chemate în judecată. Deși prevederile art. 241 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 și art. 2 din Legea farmaciei nr. 266/2008 reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale, totuși dispozițiile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu prevăd dreptul absolut al asiguraților de a beneficia de medicamente cu sau fără contribuție personală, acest drept fiind condiționat de existența unei prescripții medicale, contravaloarea lor fiind suportată numai pentru indicațiile terapeutice autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât susține că sentința instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, un prim aspect în acest sens fiind dat de încălcarea prevederilor art. 32 lit. b) din C. proc. civ. raportat la art. 16 alin. (1

1

) din Legea nr. 95/2016, introdus prin O.G. nr. 37/2022.

Astfel, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de fiecare dintre pârâți, reținând că toți au calitate procesuală întrucât sunt implicați în procesul de elaborare al listei cu medicamentele de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Or, susține pârâtul că, potrivit legislației în vigoare, Ministerul Sănătății nu are atribuții în gestionarea FNUASS, din care se suportă costul tratamentelor, iar obiectul cererii de ordonanță președințială este acela de a asigura reclamantului tratamentul cu medicamentul solicitat, în regim de compensare 100%, până la soluționarea fondului cauzei, astfel încât calitatea procesuală a Ministerului Sănătății trebuie analizată prin raportare la obiectul cauzei.

Învederează recurentul-pârât că prima instanță nu a ținut cont, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, de prevederile O.G. nr. 37/2022, prin care a fost completat art. 16 alin. (1

1

) din Legea nr. 95/2016. Ministerul Sănătății nu poate să efectueze plăți din bugetul propriu decât pentru medicamentele prevăzute de acest text de lege, iar medicamentul solicitat de reclamant prin acțiune nu este inclus în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 16 alin. (1

1

) din Legea nr. 95/2016, astfel că suportarea contravalorii lui s-ar realiza cu încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Contrar aspectelor reținute de instanța de fond, arată recurentul că Ministerul Sănătății nu are atribuții în procesul de recunoaștere a medicamentului sau de elaborare a Listei medicamentelor compensate, decizia de includere sau neincludere în Listă aparținând ANMDM, conform Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014 și, de asemenea, Ministerul Sănătății nu are nici atribuții de gestionare a FNUASS.

Circumscris aceluiași motiv de casare, recurentul-pârât susține că, potrivit dispozițiilor art. 1443 C. civ., de esența solidarității pasive este faptul că toți pârâții sunt obligați la aceeași prestație, însă în cauza de față pârâții au atribuții diferite în procedura de includere a medicamentului în Listă și în procedura de decontare a medicamentelor, astfel că nu ar putea fi obligați decât la prestații diferite. Or, instanța de fond a ignorat aspectele învederate de pârât, pronunțând hotărârea cu încălcarea textului de lege amintit.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că sentința recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006, care stabilește atribuțiile CNAS în domeniul programelor de sănătate. Invocă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 432/2022, art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 423/2022 și art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care stabilesc competența CNAS de a asigura finanțarea programelor naționale de sănătate curative, concluzionând că Ministerul Sănătății nu are atribuții privind acordarea către pacienți de medicamente în regim de compensare 100%.

Mai arată că asigurații beneficiază de medicamente cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, pentru medicamentele cuprinse în lista de medicamente elaborată de Ministerul Sănătății și CNAS și aprobată prin hotărârea a Guvernului, numai pentru acele medicamente care au indicațiile terapeutice autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului, condiții neîndeplinite de medicamentul în discuție la acest moment.

Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că în speță nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, din perspectiva aparenței de drept.

Solicită a se avea în vedere că, deși în petitul acțiunii reclamantul nu a solicitat ca instanța să exercite un control de legalitate cu privire la pretinsul refuz nejustificat de a include medicamentul în Lista medicamentelor compensate, totuși solicitarea sa are efectul unei prejudecări a fondului.

Apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că litigiul vizează recunoașterea/protejarea dreptului la viață al reclamantului, în condițiile în care asigurarea medicamentului nu se poate face decât prin decontarea contravalorii acestuia, iar decontarea medicamentului nu se poate realiza pentru boli ce nu se regăsesc în indicațiile terapeutice ale medicamentului și pentru care acesta nu a fost autorizat pe piață, astfel cum rezultă din prevederile art. 16

1

și art. 242 alin. (1

1

) și alin. (1

2

) din Legea nr. 95/2006. Este greșită ideea că orice medicament recomandat de medic trebuie decontat întrucât astfel se protejează viața pacientului, câtă vreme administrarea în afara indicațiilor terapeutice se face pe riscul pacientului și al medicului prescriptor, însă administrarea medicamentului în acest condiții nu ar trebui să aibă nicio relevanță asupra decontării contravalorii sale. Dreptul la viață este apărat prin instituirea unor proceduri de prevederi legale prin care să se asigure eficiență și siguranță medicamentelor administrate pacienților, prin evaluarea și autorizarea acestora pentru anumite indicații terapeutice, iar nu prin obligarea pârâților la a-i asigura reclamantului medicamentul solicitat.

Învederează că, în cazul medicamentelor care se regăsesc în listă, dar nu au protocol terapeutic aprobat pentru afecțiunea de care suferă pacientul sau grupa sa de vârstă, acestea se pot prescrie în regim off-label, împrejurare care nu constituie un motiv pentru obligarea recurentului-pârât la asigurarea tratamentului cu acest medicament. Prescrierea unui medicament de către un medic nu garantează eficiența acestuia, mai ales dacă acesta nu are protocol terapeutic aprobat pentru afecțiunea reclamantului. Pentru medicamentele off-label nu există studii clinice aprobate care să confere siguranța administrării pentru alte indicații terapeutice decât cele înscrise în rezumatul caracteristicilor produsului, iar instanța nu poate suplini pe cale judiciară lipsa studiilor clinice relevante în procedura de evaluare și autorizare a medicamentului în vederea includerii în listă.

Invocă dispozițiile art. 4 din Ordinul ministrului sănătății și președintelui CNAS nr. 564/499/2021, conform cărora protocoalele terapeutice reprezintă baza de prescriere și monitorizare a tratamentelor cu medicamentele care se acordă asiguraților pe bază de prescripție medicală eliberată de medicii care sunt în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate și arată că acești medici nu au posibilitatea legală de a prescrie un medicament off-label, iar dacă totuși îl prescriu, contravaloarea lui nu poate fi decontată de către casa de asigurări de sănătate, conform art. 53 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

Consideră recurentul-pârât că trimiterile la procedura includerii medicamentului în Lista de decontare reprezintă o eroare de interpretare a cadrului legislativ incident cauzei, raportat la obiectul litigiului, prin care reclamantul solicită a i se asigura/deconta medicamentul Regorafenib (denumire comercială Stivarga). Constatarea inexistenței dreptului reclamantului de a beneficia de decontare pentru medicamentul în litigiu, ca urmare a neincluderii lui în Listă, ar fi impus, ca o consecință directă, constatarea neîndeplinirii condiției aparenței de drept în favoarea reclamantului. Faptul că Lista poate fi modificată oricând nu prezintă relevanță pentru cauza dedusă judecății, întrucât instanța a fost învestită cu cererea reclamantului privind asigurarea tratamentului cu medicamentul Regorafenib (denumire comercială Stivarga), iar nu obligarea pârâților la introducerea medicamentului în listă, cerere care face obiectul cauzei de fond.

Recurentul-pârât susține că, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021, medicamentul cu DCI Regorafenib (Stivarga) este indicat în monoterapie pentru tratamentul pacienților adulți cu carcinom hepatocelular (CHC), care au fost tratați anterior cu sorafenib. Urmare a evaluării medicamentului pentru indicația "neoplasm colorectal (CCR - cancer colorectal) metastazat, cărora li s-au administrat anterior tratamentele disponibile sau care nu sunt considerați candidați pentru tratamentele disponibile. Acestea includ chimioterapia pe bază de fluoropirimidină, un tratament anti-VEGF (Vascular Endothelial Growth Factor) și un tratament anti-EGFR (Epidermal Growth Factor Receptor)", ANMDM a emis Decizia nr. 816/20.09.2023 de includere condiționată în Lista de decontare. Potrivit dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 și art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, pentru medicamentele pentru care în urma evaluării efectuate de Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România sunt emise decizii de includere condiționată în lista de medicamente prevăzută la art. 242, se pot negocia și încheia contracte cost volum/cost-volum-rezultat până la limita maximă a sumei aprobate prin legile bugetare anuale până la care Casa Națională de Asigurări de Sănătate este autorizată să negocieze și să încheie aceste contracte. În condițiile neîncheierii contractelor amintite, medicamentele nu vor fi incluse în lista de medicamente aprobată potrivit legii prin hotărâre a Guvernului.

Așadar, arată recurentul-pârât, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, accesul pacienților la aceste medicamente ce au decizie de includere condiționată în Listă este posibil numai prin intermediul contractele de tip cost - volum/cost - volum - rezultat și numai după ce acestea vor fi încheiate între deținătorii autorizațiilor de punere pe piață și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și/sau Ministerului Sănătății.

Mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (8) lit. a) din Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 735/976/2018, Comisia de negociere stabilește începerea/neînceperea negocierilor pentru medicamentele pentru care, în urma evaluării efectuate potrivit legii de ANMDM, s-a emis decizie de includere condiționată în Listă, pentru care deținătorii autorizațiilor de punere pe piață/reprezentanții legali ai acestora și-au exprimat disponibilitatea pentru începerea procesului de negociere și emite în acest sens decizii de începere/neîncepere a procesului de negociere. Prin urmare, existența deciziei de includere condiționată a medicamentului Regorafenib în lista de medicamente prevăzută la art. 242 din Legea nr. 95/2006 nu presupune obligativitatea încheierii contractului cost-volum/cost-volum-rezultat, iar în cazul neîncheierii acestuia, medicamentul nu va fi inclus în lista de medicamente aprobată potrivit legii prin hotărâre a Guvernului și nu va putea fi decontat în regim de compensare 100% (fără contribuție personală).

Prin urmare, apreciază recurentul-pârât că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că soluționarea cauzei de față prin raportare la procedura de includere în Listă a medicamentului depășește limitele învestirii instanței, aceasta fiind chemată să se pronunțe strict asupra dreptului reclamantului de a beneficia de acest medicament în regim de gratuitate, iar afecțiunea de care suferă reclamantul, pentru care a solicitat tratamentul cu Regorafenib (Stivarga), nu se regăsește în protocolul terapeutic aprobat. Astfel fiind, instanța de fond a reținut că în favoarea reclamantului există aparența de drept și a admis acțiunea prin raportare la o ipoteză străină de natura cauzei, respectiv atribuțiile pârâților în procedura de introducere/extindere a listei medicamentelor compensate, deși instanța trebuia să verifice cu prioritate dacă medicamentul în litigiu este inclus în listă și dacă are protocol terapeutic aprobat.

Recurentul-pârât invocă prevederile art. 243

1

și art. 243

2

din Legea nr. 95/2006, arătând că reclamantul nu are dreptul la compensarea tratamentului câtă vreme medicamentul nu figurează în Lista aprobată de H.G. nr. 720/2008 și învederează că ministerul are competența de a actualiza această Listă doar după parcurgerea etapelor de evaluare a medicamentelor pentru care DAPP au formulat solicitări în acest sens, conform Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014.

Recurentul-pârât subliniază că jurisprudența indicată de reclamant este anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 37/2022, motiv pentru care nu mai prezintă relevanță și nu trebuie avută în vedere la pronunțarea soluției. Contestă, totodată, și puterea de lucru judecat a hotărârilor indicate de reclamant, subliniind că niciuna dintre acestea nu privește indicația terapeutică a reclamantului și nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În privința dreptului la viață clamat, arată că acesta are o singură componentă cu caracter absolut și anume interzicerea pedepsei cu moartea, iar reclamantului nu-i este îngrădit dreptul la viață, acesta putând să își achiziționeze medicamentul din fonduri proprii, prescris pe riscul său și pe răspunderea medicului curant.

Apreciază și că în speță nu poate fi avută în vedere jurisprudența CEDO invocată, cauza Panaitescu contra României, situația de fapt fiind diferită de cea proprie cauzei deduse judecății.

3.3. Împotriva sentinței civile nr. 1356 din 8 august 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a declarat de asemenea recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea ordonanței președințiale.

Recurenta-pârâtă critică soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la atribuțiile CNAS prevăzute de art. 280 din Titlul VIII din Legea nr. 95/2006, susținând că nu are nicio atribuție în ceea ce privește extinderea indicațiilor unui medicament existent în Lista de medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008. Susține recurenta-pârâtă că între reclamant și CNAS nu există niciun fel de raporturi juridice din care să poată izvorî drepturi ori obligații reciproce, CNAS nu intră în raporturi juridice cu persoanele asigurate sau cu furnizorii de servicii medicale și nu are competențe legale în decontarea medicamentelor, această atribuție revenind caselor teritoriale de asigurări de sănătate, care încheie contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă CNAS susține că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 997 C. proc. civ. pentru admiterea ordonanței președințiale, nefiind îndeplinită condiția aparenței de drept în favoarea reclamantului, acesta solicitând decontarea unui medicament pentru care legea nu-i recunoaște dreptul la administrare pentru afecțiunea de care suferă.

Apreciază că motivarea sentinței recurate cuprinde argumente generale, abstracte, comune pentru toate autoritățile publice, deși acestea au obiecte de activitate distincte.

Consideră că instanța de fond a dispus în mod greșit acordarea medicamentului în litigiu, fără a constata că ocrotirea dreptului la viață nu poate fi realizat în afara unui cadru legal, care impune limitări rezonabile ale exercițiului acestor drepturi. Decontarea integrală sau parțială a medicamentelor poate fi dispusă doar pentru indicații terapeutice care sunt incluse în protocolul terapeutic, pentru medicamente prescrise pe bază de prescripție medicală electronică, limitări care urmăresc un scop legitim și anume protejarea sistemului național de sănătate și protejarea pacienților împotriva tratamentelor neautorizate. Însă instanța de fond nu a analizat prevederile art. 4 din Ordinul ministrului sănătății și președintelui CNAS nr. 564/499/2021, conform cărora protocoalele terapeutice reprezintă baza de prescriere și monitorizare a tratamentelor cu medicamentele care se acordă asiguraților pe bază de prescripție medicală eliberată de medicii care sunt în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate, iar respectarea schemelor terapeutice este obligatorie, niciun medicament neputând fi prescris în afara schemei, în mod experimental.

Învederează recurenta-pârâtă că ANMDM a emis o decizie de includere condiționată în listă a medicamentului în litigiu, dar medicamentul nu are elaborat protocol terapeutic. Medicamentul nu poate fi supus procesului de negociere/renegociere cu deținătorul autorizației de punere pe piață având în vedere lipsa fondurilor bănești și dispozițiile art. 243 alin. (3) - (5) din Legea nr. 95/2006, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 368/2022 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 421/2023, care reglementează o obligație facultativă a CNAS de a negocia și încheia astfel de contracte, condiționat de existența creditelor de angajament. În acest sens, CNAS a efectuat demersuri la Ministerul Finanțelor, autoritate care, potrivit legislației în materie, răspunde de elaborarea bugetului de stat și a proiectelor de rectificare bugetară, în vederea rectificării bugetare pentru suplimentarea sumei limită stabilită prin legea bugetară, dar această solicitare a rămas fără răspuns.

Reiterează argumentul lipsei calității sale procesuale pasive, ca urmare a inexistenței atribuțiilor legale de decontare a unui medicament neinclus în Listă pentru indicația specificată de reclamant, care nu are protocol terapeutic elaborat pentru această afecțiune și care nu face parte din pachetul de servicii medicale de bază. În acest sens invocă și dispozițiile art. 262, art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 281 lit. h) și art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, arătând că lipsa calității sale procesuale pasive derivă și din împrejurarea că medicamentul în litigiu nu a fost contractat de niciun furnizor de medicamente cu nicio casă de asigurări de sănătate, fiind prescris reclamantului pe riscul său și al medicului prescriptor.

Din perspectiva jurisprudenței CEDO la care s-a raportat instanța de fond, susține recurenta-pârâtă că aceasta afirmă obligația pozitivă a statului de a proteja viața cetățenilor săi, or în prezenta cauză nu poate fi vorba de nerespectarea unei astfel de obligații, câtă vreme reclamantului îi este asigurat un tratament alternativ pentru afecțiunea de care suferă, autorizat de Agenția Europeană a Medicamentului.

Mai arată recurenta-pârâtă că tratamentul cu medicamentul în litigiu pentru afecțiunea de care suferă reclamantul este încadrat de legiuitor ca tratament la cerere, devenind incidente prevederile art. 248 alin. (1) lit. f), i) și l) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora asiguratul suportă contravaloarea costurilor cu tratamentul urmat.

Solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 168 alin. (7) TFUE și dispozițiile Directivei 89/105/CEE, precum și jurisprudența CEDO în cauza Nitecki împotriva Poloniei, dar și decizii din jurisprudența CJUE.

Recurenta-pârâtă consideră că prima instanță nu a avut în vedere faptul că sistemul public de asigurări sociale de sănătate asigură un pachet de bază, un pachet minimal de asistentă medicală asiguraților, așa cum a statuat Curtea Constituțională și așa cum prevede Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, lege-cadru care reglementează sistemul public de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 224/2012 și nr. 45/2013, care confirmă, în opinia sa, că dreptul asiguraților la asistență medicală nu este nelimitat și absolut, cu privire la toate medicamentele și serviciile medicale, ci conține un minim de asistență, condiționat de prevederile Legii nr. 95/2006, de normele sale de aplicare aprobate prin H.G. nr. 696/2021 și Ordinul ministrului sănătății si al președintelui CNAS nr. 1068/627/2021. Or, medicamentul în litigiu, pentru indicația terapeutică specificată de reclamant, nu face parte din pachetul de bază asigurat în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate.

Arată că medicul curant al reclamantului nu a prescris medicamentul pe baza prescripției medicale electronice, contrar art. 33 alin. (1) din Anexa la Ordinul președintelui CNAS nr. 180/2022. La dosarul cauzei nu există un înscris din care să rezulte că reclamantul a fost informată, sub semnătură, de medicul curant, că medicamentul în litigiu, neinclus în Listă pentru afecțiunea reclamantului și nici în programul național de oncologie, nu se decontează din bugetul FNUASS, așa cum prevede art. 1 lit. o) din Anexa 2 la H.G. nr. 423/2022.

Apreciază că instanța trebuie să facă o distincție între dreptul de exercitare a profesiei de medic în România/Uniunea Europeană și dreptul medicului de specialitate de a-și desfășura activitatea în cadrul unui contract care se derulează în relație contractuală cu o casă de asigurări de sănătate. Medicul prescrie o schemă de tratament a unui medicament pe care o apreciază necesară cu privire la situația medicală a pacientului, dar nu cu consecința decontării obligatorii din bugetul FNUASS a medicamentului respectiv, dacă acesta nu face parte din pachetul de servicii de bază.

Concluzionează recurenta-pârâtă că prescrierea medicamentului în litigiu s-a făcut off-label, pe riscul medicului și al pacientului, pentru o afecțiune care nu are elaborat protocol terapeutic de administrare, costurile urmând a fi suportate de pacient, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru a fi decontat.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâți sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Aspecte prealabile referitoare la încadrarea criticilor de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." [s.n.].

a) Critica recurentului-pârât Guvernul României cu privire la soluția dată excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială în contenciosul administrativ va fi tratată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

b) Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătății a dezvoltat critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se neîndeplinirea în speță a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 și urm. C. proc. civ. pentru admiterea ordonanței președințiale.

c) Critica recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la soluția dată excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială din perspectiva nelegalității stabilirii unei răspunderi solidare în sarcina pârâților va fi tratată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În concluzie, având în vedere similaritatea criticilor formulate de pârâți, prin care au invocat greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială, a excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și neîndeplinirea condițiilor de admitere a ordonanței președințiale, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problemele de drept invocate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

II.2. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte constată că prima instanță a dat o corectă dezlegare acestei excepții, criticile din recurs ale pârâtului Guvernul României fiind nefondate.

Recurentul-pârât a susținut această excepție în raport de o pretinsă incompatibilitate între procedura ordonanței președințiale, reglementată de dispozițiile art. 997 și urm. din C. proc. civ., și procedura contenciosului administrativ, reglementată de Legea nr. 554/2004, cu referire specială la dispozițiile art. 14-15 și art. 28 din această Lege.

În acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți, instanța de recurs reține că procedura ordonanței președințiale nu este incompatibilă de plano cu specificul raporturilor juridice specifice contenciosului administrativ, cererea fiind admisibilă în raport cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

În cauză, obiectul dedus judecății nu privește suspendarea executării unui act administrativ, caz în care ar fi aplicabile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, care conțin dispoziții specifice proprii, cu aplicare exclusivă în materia suspendării executării actelor administrative.

Mai bine spus, câtă vreme starea de fapt nu se circumscrie art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, neavând ca obiect suspendarea unui act administrativ, partea reclamantă poate uza de prevederile ordonanței președințiale reglementate de dispozițiile art. 997 și urm. din C. proc. civ. pentru a obține dispunerea unor măsuri provizorii, respectiv impunerea unei obligații vremelnice în sarcina pârâților, până la dezlegarea fondului cauzei.

În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât Guvernul României referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii.

II.3. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Sănătății din perspectiva nelegalității stabilirii unei răspunderi solidare în sarcina pârâților.

Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a susținut, în esență, că atât timp cât autoritățile pârâte în cauză au atribuții diferite, atunci nu pot fi obligate în solidar la o prestație comună, conform art. 1443 C. civ., ci la prestații diferite.

Or, argumentele recurentului-pârât nu se referă la un aspect de inadmisibilitate a acțiunii. Pentru a constata existența acestui fine de neprimire, este necesar a se invoca și demonstra lipsa uneia dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, astfel cum sunt prevăzute de art. 32 din C. proc. civ. sau de legile speciale incidente. Chestiunea vizând calitatea de subiect pasiv obligat în cadrul raportului dedus judecății, inclusiv din perspectiva existenței sau nu a unei răspunderi solidare cu ceilalți pârâți, reprezintă o problemă ce ține de calitatea procesuală (urmând a fi tratat în cele ce urmează).

În consecință, cum recurentul-pârât Ministerul Sănătății nu a înfățișat niciun motiv de inadmisibilitate propriu-zisă a acțiunii, se impune menținerea soluției date de instanța de fond.

II.4. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

În prezenta cauză, obiectul cererii de ordonanță președințială privește obligarea autorităților pârâte la asigurarea către reclamant a tratamentului cu medicamentul Regorafenib (denumire comercială Stivarga), în regim de compensare integrală, până la judecarea în fond a cererii vizând includerea acestui medicament în Lista medicamentelor compensate. Cadrul procesual al prezentei cereri de luare a unei măsuri vremelnice este același cu cel al cauzei de fond, reclamantul chemând în judecată autoritățile pârâte cu competență legală în elaborarea listei medicamentelor compensate.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod legal că, în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind, astfel, partajată între Ministerul Sănătății, ANMDM și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării acesteia prin hotărâre, conform art. 242 din Legea nr. 95/2006.

Astfel, recurentul-pârât Ministerul Sănătății are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 și de atribuțiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate.

Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat. Însă, Înalta Curte reține că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor și dispozitivelor asistive.

Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărârea a Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății, stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale.

Totodată, prevederile art. 9 din Legea nr. 95/2006 dispun că "(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz".

Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamantul solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Regorafenib (denumire comercială Stivarga), nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.

Argumentele referitoare la inexistența unui cadru normativ care să permită reclamantului decontarea din FNUASS a tratamentului cu medicamentul în discuție, respectiv la incidența dispozițiilor O.G. nr. 37/2022 și Legii nr. 500/2002 care nu permit efectuarea de plăți de către Ministerul Sănătății decât în condițiile strict prevăzute de Legea nr. 95/2006 vizează fondul cauzei, neavând relevanță în privința calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenția reclamantului de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

În esență, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamantul solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Regorafenib (denumire comercială Stivarga), pentru afecțiunea "Adenocarcinom colonic (cancer colon) metastazat, cărora li s-au administrat anterior tratamentele disponibile sau care nu sunt considerați candidați pentru tratamentele disponibile. Acestea includ chimioterapia pe bază de fluoropirimidină, un tratament ante vegf (vascular endotheual growth factor) și un tratament anti-egfr (epidermal growth factor receptor)". Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament neinclus în lista medicamentelor compensate (respectiv care are decizie de includere condiționată în listă, emisă de ANMDM, dar pentru care nu s-a finalizat procedura, nefiind încheiat contractul cost/volum cu deținătorul autorizației de punere pe piață) vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, în contextul în care totalitatea demersurilor (ce intră, potrivit sus indicatelor prevederi legale, în competențele restului autorităților recurente) nu pot avea o finalitate concretă decât urmare a exercitării atribuțiilor ce revin Guvernului României, de aprobare, prin hotărâre, a listei cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, nu poate fi reținută teza unei lipse a calității procesuale pasive a Guvernului României, acesta fiind una dintre instituțiile implicate în procedura de eliberare și decontare a medicamentelor pentru asigurații în sistemul public de asigurări de sănătate.

Înalta Curte reține că nu se poate face abstracție de împrejurarea că litigiul de față este generat de refuzul de acordare a medicamentului în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării și neincluderii în listă a tratamentului solicitat de reclamant pentru indicația terapeutică de care suferă. Prin urmare, cum toți pârâții și fiecare în parte au atribuții în ceea ce privește procedura de stabilire a listei medicamentelor de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii de față, în care se urmărește obținerea cu caracter provizoriu a tratamentului, în regim de gratuitate totală, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond, care se judecă în același cadru procesual subiectiv.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți Ministerul Sănătății, CNAS și Guvernul României cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II.5. Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 și urm. din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006.

În esență, pârâții au criticat sentința recurată susținând că nu sunt îndeplinite unele dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 din C. proc. civ., respectiv aparența de drept și neprejudecarea fondului.

Referitor la cerința aparenței de drept, s-a invocat inexistența unui cadru legal corespunzător pretențiilor reclamantului, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a tratamentului cu medicamentul Regorafenib (denumire comercială Stivarga), pentru afecțiunea "Adenocarcinom colonic (cancer colon) metastazat, cărora li s-au administrat anterior tratamentele disponibile sau care nu sunt considerați candidați pentru tratamentele disponibile. Acestea includ chimioterapia pe bază de fluoropirimidină, un tratament ante vegf (vascular endotheual growth factor) și un tratament anti-egfr (epidermal growth factor receptor)".

Este de menționat că Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România a emis Decizia nr. 816/20.09.2023 prin care medicamentul Regorafenib (denumire comercială Stivarga) a primit avizul pentru includerea condiționată în Listă, pentru indicația terapeutică anterior menționată, însă nu a fost finalizată procedura de negociere a contractelor cost-volum cu deținătorul autorizației de punere pe piață. Astfel fiind, medicamentul nu a fost inclus în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, prin urmare reclamantul nu poate beneficia de compensarea integrală a tratamentului.

Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantului dacă poziția acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței.

În speță, Înalta Curte constată că reclamantul a probat aparența de drept, dovedind că starea sa medicală impune tratamentul cu acest medicament, conform indicațiilor medicului specialist cuprinse în raportul medical emis la 12.07.2024 de medicul primar B., însă costul lui este unul semnificativ. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale și convenționale invocate de reclamant, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la inexistența unui cadru legal care să permită decontarea integrală a acestui tratament. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților.

Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamente nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații la Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipsește intimatului-reclamant, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acesteia. În speță s-a demonstrat concret că procedura de autorizare și includere în listă poate suferi sincope de natură a întârzia finalizarea ei, având în vedere că, deși medicamentul are emisă decizie de includere condiționată în listă încă din anul 2023, nici până în prezent nu s-a ajuns la faza finală a includerii în Lista aprobată de H.G. nr. 720/2008, din cauza constrângerilor bugetare invocate de recurenta-pârâtă CNAS.

Așadar, drepturile care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., sunt dreptul la viață și dreptul la ocrotirea sănătății, drepturi garantate de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, art. 22 alin. (1) din Constituția României stabilește că "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar art. 34 dispune că "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate ș