ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 februarie 2025

Asupra plângerii de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerile formulate de petenta A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 din C. pen., deoarece fapta nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că la data de 26.07.2023 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, sub nr. x/2023, plângerea formulată de petenta A. împotriva magistratului judecător B. de la Curtea de Apel Ploiești, președinte al completului de judecată în dosarul nr. x/2023 pentru "posibile acte de abuz în serviciu și favorizare inculpat".

S-a reținut că în completarea plângerii, petenta A. a depus și alte sesizări care conțin în esență aceleași aspecte reclamate în plângerea inițială.

În cauză nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem.

Procurorul a reținut că din cuprinsul actelor de sesizare rezultă că petenta A. este nemulțumită de hotărârea definitivă pronunțată de magistratul judecător în dosarul penal nr. x/2023 al Curții de Apel Ploiești, prin care a soluționat contestația în anulare formulată de condamnata S.C. C. S.R.L., pe care ar fi admis-o, în opinia petentei cu încălcarea prevederilor legale.

Astfel, prin decizia nr. 1200 din data de 20.09.2023 pronunțată 377/42/2023, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin completul de judecată format din judecătorii B., în calitate de președinte, și D., au admis contestația în anulare formulată de condamnata S.C. C. S.R.L. privind decizia penală nr. 320 din data de 10.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2015, pe care a desființat-o în parte și judecând apelul a decis, pe de o parte, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.C. C. S.R.L. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, iar pe de altă parte, menținerea celorlalte dispoziții ales sentinței penale apelate care nu contravin deciziei.

Procurorul a reținut că petenta A. nu descrie fapte de natură penală săvârșite de către magistratul judecător B., ci critică modul în care aceasta a judecat cauza în favoarea inculpatei S.C. C. S.R.L., exprimându-și propria viziune, subiectivă, asupra obiectului dedus judecății.

A încadrat juridic faptele sesizate de petentă în infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. și a analizat în mod concret, în raport de datele furnizate de către petentă, dacă sunt realizate elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale acestei infracțiuni.

Analizând plângerea și actele atașate, a reținut că nu pot fi decelate fapte comise de către magistratul judecător în exercitarea atribuțiilor de serviciu care s-ar putea circumscrie conținutului constitutiv al vreunei fapte prevăzute de legea penală, judecarea cauzei fiind atributul organelor judiciare, măsurile luate de acestea putând fi contestate exclusiv în căile de atac prevăzute de lege, iar nu pe calea unei plângeri penale, nefiind precizate acțiuni exterioare procesului de interpretare și aplicare a legii prin care să fi fost încălcate dispozițiile procesual penale.

Decizia nr. 1200 din data de 20.09.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Curții de Apel Ploiești cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la soluționarea laturii penale a cauzei.

Așa cum se reține în motivarea Deciziei nr. 405 din 15.06.2016 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor privind infracțiunea de abuz în serviciu, în exercitarea competenței de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul, "ultima ratio, (ultimul procedeu, metodă, plan), acest principiu trebuind a fi interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil administrativ, etc fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Din perspectiva acestui principiu în materie penală, care este de datoria organelor judiciare de a-l aplica, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.

Sarcina aplicării principiului "ultima ratio" revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea.

În raport de cele expuse, procurorul a constatat că nu existe fapte sau elemente concrete care să indice exercitarea cu rea-credință a atribuțiilor de serviciu de către magistratul menționat în plângere, nefiind precizate acțiuni exterioare procesului de interpretare și aplicare a legii de către magistrat, prin care să fi fost încălcate dispozițiile legale ce reglementează activitatea acestuia.

Împotriva soluției de clasare, petenta A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanța nr. 214/II/2/2024 din data de 13 noiembrie 2024 a procurorului-șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A. împotriva ordonanței nr. 410/76/P/2023 din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală.

Pentru a pronunța această soluție, procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție examinând plângerea, ordonanța și actele dosarului, în esență, a constatat că soluția de clasare adoptată este temeinică și legală, subliniind că în realitate petenta își exprimă nemulțumirea legată de soluția pronunțată de magistratul judecător împotriva căruia a formulat plângere, or, soluțiile pronunțate de magistrați nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac, și nu pe calea plângerii.

Împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală a formulat plângere petenta A., solicitând, în esență, admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, cu consecința tragerii la răspundere a magistratului judecător B..

Prin criticile formulate, a arătat că asupra judecătoarei B. plana suspiciunea de imparțialitate (art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.), întrucât a soluționat recursul formulat de petentă în dosarul nr. x/2015 care privea aceeași cauză. În plus, completul de judecată din cadrul dosarului nr. x/2023, având ca obiect contestație în anulare, nu a dispus citarea sa, fiindu-i astfel încălcate drepturile procesuale.

Astfel că, raportat la soluția pronunțată, la faptul că nu a fost citată, la existența suspiciunii de imparțialitate întemeiate pe art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. a judecătoarei B., întrucât anterior a soluționat recursul formulat de petentă în legătură cu aceeași cauză, precum și la faptul că inculpații nu și-au achitat până în prezent obligațiile civile, a apreciat că judecătoarea B. a favorizat inculpații din cauza nr. 377/42/2023.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 10.12.2024, sub nr. x/2024.

Examinând plângerea formulată de petenta A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Potrivit dispozițiilor art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., "persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță".

Prealabil, judecătorul de cameră preliminară constată că deși prin plângerea formulată petenta înțelege să conteste ordonanța nr. 214/II/2/2024 din 13 noiembrie 2024 a procurorului - șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, demersul judiciar al petentei nu poate viza, în realitate, decât soluția de clasare dispusă prin ordonanța nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, iar nu soluția dispusă de procurorul ierarhic superior în etapa controlului ierarhic exercitat în condițiile art. 339 din C. proc. pen.

Împrejurarea că obiectul procedurii prevăzute de art. 340 din C. proc. pen. este reprezentat exclusiv de soluția prin care procurorul de caz dispune asupra raportului juridic de conflict rezultă atât din denumirea marginală a normei procesual penale care reglementează plângerea analizată - art. 340 din C. proc. pen. - "Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată", cât și din conținutul dispozițiilor art. 340 alin. (5)

1

din C. proc. pen., care fac referire la verificarea soluției atacate, pe baza materialului din dosarul de urmărire penală.

Soluția procurorului ierarhic superior dispusă conform art. 339 din C. proc. pen. are o natură juridică distinctă, a unei condiții de procedibilitate pentru sesizarea judecătorului de cameră preliminară în condițiile art. 340 din C. proc. pen. și nu poate face, în sine, obiectul plângerii adresate acestuia din urmă.

Procurorul ierarhic superior nu dispune clasare cauzei, ci exercită atribuții de verificare și cenzurare a legalității soluției de clasare dispuse anterior de procurorul din subordine. Acest control poate avea ca urmare procedurală fie respingerea plângerii și menținerea integrală a soluției atacate, situație în care ordonanța de clasare, nu cea a procurorului ierarhic, reprezintă actul procesual și procedural atacat în condițiile art. 340 din C. proc. pen. (ipoteză incidentă și în speță), fie admiterea plângerii, infirmarea totală sau parțială a ordonanței de clasare și redeschiderea urmăririi penale în aceste limite.

În considerarea acestor argumente, judecătorul de cameră preliminară concluzionează că soluția de neurmărire sau de netrimitere în judecată, în sine, dispusă de procuror, constituie obiectul plângerii la instanță, în procedura prevăzută de art. 340 din C. proc. pen., iar nu ordonanța prin care procurorul ierarhic superior respinge plângerea, în condițiile prevăzute de art. 339 din C. proc. pen.

La soluționarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor administrate în cursul judecării prezentei cauze.

Pentru a se iniția cercetări față de o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la concluzia că în cauză s-a săvârșit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanșează procesul penal.

Judecătorul de cameră preliminară constată că în cauză nu s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, procurorul încadrând juridic faptele sesizate de petentă în infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen.

Infracțiunea de "abuz în serviciu" prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. constă în "fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act prevăzut de o lege, o ordonanță a Guvernului, o ordonanță de urgență a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplinește cu încălcarea unei dispoziții cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice".

Declanșarea cercetărilor față de o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni presupune ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la bănuiala rezonabilă a săvârșirii unei fapte penale, ipoteză care nu s-a realizat în cauză. Din cuprinsul plângerii formulate de petentă, nu rezultă, iar organul de urmărire penală nu a putut decela argumentele factuale care ar justifica reținerea în sarcina intimatei a infracțiunii imputate.

În speța de față, din conținutul plângerii, rezultă că petenta este nemulțumită de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Curții de Apel Ploiești, având ca obiect contestație în anulare, pe care judecătorii au admis-o, cu consecința încetării procesului penal, urmare a constatării intervenirii prescripției răspunderii penale, întrucât pe de o parte apreciază că plana o suspiciune de imparțialitate în ceea ce o privește pe judecătoarea B., iar pe de altă parte nu a fost citată și inculpații nu și-au achitat obligațiile civile.

Din conținutul plângerii nu s-au evidențiat elemente care să ducă la concluzia că soluția adoptată de magistratul judecător a fost dată prin încălcarea legii, neexistând acel minim de date care să permită a se considera că aceasta a săvârșit fapta pentru care petenta a reclamat-o, din situația de fapt expusă neconturându-se elementele concrete ale vreunei infracțiuni, fiind doar simple afirmații. Aspectele învederate nu au aptitudinea de a atrage răspunderea penală a magistratului judecător, întrucât simpla nemulțumire, subiectivă, a persoanei pretins defavorizate printr-o soluție nu poate constitui o premisă pentru angajarea răspunderii penale a magistratului, în lipsa oricăror alte indicii care să contureze existența unui raport juridic de drept penal, indicii care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Astfel, nefiind reținută nicio încălcare a dispozițiilor legale și, în urma verificării actelor și lucrărilor dosarului, constatându-se că fapta penală cu privire la care s-a solicitat a fi cercetată intimata nu există, ordonanța atacată este temeinică și legală, neexistând temeiuri pentru desființarea acesteia. Aspectele învederate de petentă nu constituie date și indicii privind săvârșirea de către intimată a infracțiunii reclamate, împrejurare care a determinat în mod just pronunțarea soluției de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 din C. pen.

De principiu, criticile generale referitoare la modul de soluționare de către un magistrat a unor cauze penale nu pot face obiectul unei sesizări penale, întrucât activitatea desfășurată de magistrați urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăși o infracțiune. Legalitatea și temeinicia unei soluții dispuse este supusă căilor de atac.

Mai mult, pronunțarea unei hotărâri nu poate antrena răspunderea penală a magistraților, decât în măsura în care există probe că au fost interesați sau de rea-credință.

Pe de altă parte, este avut în vedere și principiul independenței de care se bucură orice magistrat în soluționarea cauzelor ce îi sunt repartizate (inclusiv dacă apreciază că se impune citarea sau nu a unei părți), rezultând așadar că aspectele sesizate de petentă, departe de a constitui aspecte de natură infracțională, reprezintă o normală exercitare a atribuțiilor de serviciu de către magistratul vizat în plângere.

În același sens sunt de menționat și considerațiile instanței supreme care, prin decizia nr. 3126 din 06.10.2008, a statuat că "instanțele judecătorești sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt învestite, cât și textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunțarea unor soluții de către magistrați în urma activităților specifice de cercetare și potrivit convingerilor proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu sau neglijență în serviciu".

Pe linia aceleiași practici jurisprudențiale se impune a fi menționată și sentința penală nr. 157/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia "în ceea ce privește activitatea magistraților, atribuțiile de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt învestiți, respectiv interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, în acord cu principiile de drept substanțial și procedural, eventualele erori apărute în acest proces [...] neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor."

Referindu-se la independența magistraților, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este suficient ca aparențele să arate o îndoială legitimă cu privire la independența magistraților pentru ca respectarea acestui principiu să fie contestat cu succes. (Campbell și Fell, Hotărârea din 28 iunie 1984, Sramek - Hotărârea din 22.10.1984, Belios contra Elveției, Hotărâre din 29.04.1988).

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluțiile propriei sale convingeri, formate pe baza unei analize logice, științifice și riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raționamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluționarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credințe.

Soluțiile pronunțate de magistrat nu pot fi cenzurate decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare.

Analizarea modului în care s-a derulat cercetarea în prezenta cauză, observarea măsurilor dispuse în cauză, conduc la concluzia că toate actele efectuate sunt subscrise cadrului procesual legal, astfel încât criticile formulate de petentă se privesc ca fiind neîntemeiate.

De aceea, se apreciază că, în mod corect s-a reținut prin ordonanța împotriva căreia s-a formulat plângere, că petenta nu invocă fapte și împrejurări care pot să conducă la desființarea soluției atacate, ci doar simple aprecieri cu privire la modul în care magistratul vizat și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentei și trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existența acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existența în materialitatea ei a infracțiunii reclamate de petentă. Pentru conturarea vinovăției penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistrații reclamați. În acest sens, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 631/2014 a statuat că trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) și caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabilește un model abstract al faptei, pentru a fi relevante din punct de vedere penal faptele sesizate fiind necesar a se circumscrie descrierii din norma de incriminare.

Pe de altă parte aspectele legate de imparțialitate invocate de petentă nu pot fi analizate în această procedură raportat la obiectul cauzei și procedura distinctă prevăzută de C. proc. pen. care reglementează soluționarea abținerii sau a recuzării judecătorului.

Prin urmare, se constată că soluția adoptată de parchet este legală și temeinică, având în vedere intervenția art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunțarea soluției de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată de petentă A., întrucât fapta nu există, nefiind conturate indicii ale săvârșirii vreunei infracțiuni.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. a) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A. împotriva ordonanței nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 214/II/2/2024 din data de 13 noiembrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A. împotriva ordonanței nr. 410/P/2023 (410/76/P/2023) din data de 03 octombrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală, menținută prin ordonanța nr. 214/II/2/2024 din data de 13 noiembrie 2024 a procurorului șef al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Obligă petenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în cameră de consiliu, astăzi, 12 februarie 2025.