ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2873/2025

Ședința publică din data de 27 mai 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 03.11.2023 sub nr. x/2023 reclamanta A., în temeiul art. 997 din C. proc. civ., a formulat cerere de chemare în judecată a pârâților: Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună pe cale de Ordonanță Președințială obligarea pârâților la asigurarea către subsemnatul, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului PEMBROLIZUMAB (denumire comercială KEYTRUDA), până la soluționarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal

În temeiul art. 997 alin. (3) din C. proc. civ., a solicitat ca executarea ordonanței să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen

Prin sentința nr. 400/2024 din 19 septembrie 2024 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României, Ministerul Sanatatii.

A respins excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâții Ministerul Sănătății, Guvernul României.

A admis cererea de ordonanță președințială privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României și Ministerul Sănătății.

A obligat pârâții să asigure reclamantei, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fara contributie personala)medicamentul PEMBROLIZUMAB (denumire comercială KEYTRUDA) până la solutionarea definitiva a dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel Craiova.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Guvernul României.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul Guvernul României a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii excepției invocate și al respingerii acțiunii față de acesta.

A considerat recurentul că, în mod eronat, instanța a admis acțiunea și a obligat autoritatea guvernamentală la asigurarea către reclamantă a medicamentului PEMBROLIZUMAB (denumire comercială KEYTRUDA), în regim de compensare 100 %, câtă vreme, în speță, nu sunt întrunite condițiile răspunderii juridice administrative a Guvernului României, întrucât nu este vorba de adoptarea unui act administrativ nelegal sau la nesoluționarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, neavând atribuții și competențe în sensul solicitat de reclamant.

A precizat că Guvernul României are statutul unui organ colegial, care are în structura sa autorități de specialitate/de resort și că aceste organe de specialitate ale administrației publice centrale dispun, în exercitarea prerogativelor legale, de atribuții și competențe în sensul celor solicitate în acțiune. În acest sens a indicat prevederile art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 2 din H.G. nr. 144/2010, art. 1 din H.G. nr. 561/2009, precum și art. 219 alin. (7), art. 220 alin. (3) și (4), art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006.

3.3. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca nelegală și netemeinică.

Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză nu aparține CNAS în raport de obiectul cauzei și atribuțiile CNAS, precum și în raport de dispozițiile art. 243 alin. (1) și (2), art. 243 indice 1, art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 262, art. 281 lit. h) și art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006.

De asemenea, prima instanță nu a înțeles faptul că CNAS nu are nicio atribuție în decontarea medicamentelor care nu sunt incluse în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, nu fac parte din pachetul de servicii de bază care este detaliat în cuprinsul Ordinului ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 1857/441/2023, cu modificările și completările ulterioare, nu au o cerere depusă de deținătorul de autorizație de punere pe piață a medicamentului în litigiu pentru începerea procesului de negociere a unui contract cost-volum/cost-volum-rezultat cu autoritățile publice pârâte pentru medicamentul în litigiu pentru indicația terapeutică a reclamantei și nu au elaborat un protocol de administrare de către comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătății.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit prima instanța nu a constatat că legitimarea procesuală pasivă nu aparține CNAS și prin raportare la faptul că aceasta nu a stabilit niciun fel de raporturi juridice cu reclamanta, raporturi din care să poată izvorî drepturi ori obligații reciproce și nu încheie contracte de furnizare de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale al căror obiect să îl constituie decontarea contravalorii serviciilor medicale, medicamentelor și dispozitivelor medicale acordate asiguraților, această atribuție revenind caselor teritoriale de asigurări de sănătate, care decontează, potrivit legii, furnizorilor de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și nu asiguraților, contravaloarea numai acelor servicii, medicamente și dispozitive medicale care fac parte din pachetul de servicii de bază, în condițiile contractului-cadru și ale normelor metodologice de aplicare a acestuia.

În ceea ce privește fondul ordonanței președințiale, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale.

În opinia recurentei-pârâte, procedând de o asemenea manieră, instanța de fond a aplicat și interpretat greșit prevederile Ordinului ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021, ale art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, ale art. 1 lit. o), ultima teză Anexa 2 la H.G. nr. 423/2022, precum și ale art. 248 alin. (1) lit. f), i) și l), art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 262, art. 281 lit. h) și art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006.

Așadar, prescrierea și administrarea medicamentului în litigiu s-a făcut off-label, pe riscul medicului și al pacientului pentru o indicație (afecțiune) care nu are elaborat un protocol terapeutic de administrare, prin urmare nu implică decontarea din bugetul Fondului național de asigurări sociale de sănătate, costurile se suportă de către pacient întrucât tratamentul în discuție este încadrat de legiuitor drept un tratament la cerere.

3.1. Pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile părții vizând, în primul rând, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive.

În dezvoltare a arătat că este eronată soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive în dosarul având ca obiect cererea de obligare la asigurarea unui medicament din cadrul unui program național de sănătate curativ, pe cale de ordonanță președințială, pentru motivul că toți pârâții au atribuții în procedura de includere a unui medicament în Listă. Relevante în acest sens sunt, în opinia recurentului, prevederile art. 51 din Legea nr. 95/2006, care reglementează o situația juridică distinctă de dispozițiile art. 231 din aceeași lege, care prevăd procedura de includere în listă a unui medicament, reținute în mod greșit de prima instanță în fundamentarea soluției pronunțate.

Ținând cont de cele două domenii prevăzute de art. 48 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 (programele naționale de sănătate publică și programele naționale de sănătate curative), în care Ministerul Sănătății și CNAS acționează distinct, ministerul implementând programele naționale de sănătate publică și CNAS pe cele de sănătate curative, a considerat recurentul că nu poate finanța decontarea mdicamentului solicitat.

Concluzionând pe acest aspect, față de obiectul cererii de ordonanță președințială, a susținut că nu are posibilitatea legală de a finanța un medicament din programul național de sănătate curativ, nu deține fonduri pentru finanțarea programelor naționale de sănătate curative, singura instituție care derulează programul național de oncologie fiind CNAS. Nici măcar faptul că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate, atât cele de sănătate publică, cât și cele curative, împreună cu CNAS, nu constituie, în opinia recurentului, temei pentru a considera că derularea programelor naționale de sănătate nu se realizează distinct de cele două instituții, fapt care să conducă la concluzia că ministerul ar putea finanța vreun program de sănătate curativ.

Așadar, în ceea ce privește asigurarea unui medicament, respectiv decontarea lui, aceasta se efectuează pe cele două domenii de intervenție în sănătatea publică, de către minister și de către CNAS, distinct prin programul de sănătate derulat de fiecare dintre aceștia, iar procedura de includere a unui medicament în Listă este o procedură în care sunt implicate, pe lângă CNAS și Ministerul Sănătății, ANMDMR și Guvernul României.

În plus, a considerat că cercetarea judecătorească a excepției doar prin pipăirea fondului cauzei, este eronată, această operațiune fiind proprie numai fondului dreptului în procedura ordonanței președințiale, nu și a excepției. Aceasta din urmă trebuie analizată prin prisma tuturor prevederilor legale aplicabile, nu doar printr-o analiză sumară proprie fondului dreptului. Or, numai CNAS prin casele de asigurări de sănătate finanțează programele naționale de sănătate curative, iar sumele de bani aferente se alocă din FNUASS, prin furnizorii de servicii medicale, în baza contractelor încheiate de farmacii cu casele de asigurări de sănătate.

Astfel, relativ la capacitatea procesuală pasivă a recurenților-pârâți, aceasta nu poate fi analizată decât în raport cu obiectul acțiunii privit corelat cu capacitatea administrativă a acestora, respectiv atribuțiile legale în materie ale fiecărui recurent-pârât.

În final, a susținut că prevederile legale invocate de instanță pentru atragerea calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, respectiv art. 231 și art. 242 din Legea nr. 95/2006, nu au nicio relevanță față de prevederile privind derularea și finanțarea programelor naționale de sănătate. Procedura de includere a unui medicament în lista de medicamente compensate implică instituțiile menționate la art. 242 din lege, iar derularea și finanțarea programelor naționale de sănătate curative se face exclusiv de CNAS prin casele de asigurări de sănătate județene.

Referitor la incompatibilitatea procedurii ordonanței președințiale cu procedura reglementată de Legea nr. 554/2004 a arătat că aceasta este incompabilă datorită faptul că pe calea acestei proceduri se urmărește administrarea unui medicament care nu are toate aprobările legale.

Ministerul Sănătății a criticat sentința primei instanțe și pe fondul cererii de ordonanță președințială, arătând sub acest aspect că sunt incidente prevederile art. 3 din OMS/CNAS nr. 564/499/2021. Or, a arătat că un medic aflat în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate nu are posibilitatea legală de a prescrie un medicament off-label, iar un medic care nu se află în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate, chiar dacă poate prescrie un medicament off-label, acesta nu se poate deconta de casa de asigurări de sănătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, pot fi decontate numai medicamentele aflate în listă, care au protocol terapeutic aprobat și indicație terapeutică pentru afecțiunea reclamantului. Astfel, verificând dacă prospectul medicamentului (rezumatul caracteristicilor produsului) conține indicația terapeutică a reclamantului, respectiv dacă medicamentul se regăsește în Listă, are protocol terapeutic aprobat pentru indicația reclamantei și are preț aprobat, instanța poate soluționa cererea de ordonanță președințială, iar lipsa oricărui element dintre cele menționate conduce la constatarea neîndeplinirii condiției aparenței de drept în favoarea reclamantului, dar și a faptului că soluționarea cererii de ordonanță președințială duce la prejudecarea fondului.

Analizând sentința de fond atacată prin prisma motivelor invocate în cererile de recurs formulate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor din întâmpinarea depusă la dosar și a normelor legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursurile pârâților Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății, precum și recursul pârâtului Guvernul României sunt nefondate și le va respinge ca atare, urmând să analizeze împreună căile de atac ce conțin critici identice, răspunzându-le prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă.

4.1. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod legal că, în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind, astfel, partajată între Ministerul Sănătății, ANMDMR și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării acesteia prin hotărâre, conform art. 242 din Legea nr. 95/2006.

Susținerile recurentului-pârât Guvernul României cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive sunt nefondate, în condițiile în care chiar acesta subliniază că este un organ colegial care are în structura sa ca autoritate de specialitate/de resort Ministerul Sănătății, care la rândul său are în subordine Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar potrivit art. 241 din Legea nr. 95/2006, toate aceste autorități publice sunt implicate în procesul decizional privitor la medicamentele incluse pe lista de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală.

Este adevărat că potrivit H.G. nr. 561/2009 autoritățile de specialitate sunt cele care inițiază proiectele de acte normative, potrivit domeniului lor de activitate, dar acestea pot suferi modificări în urma dezbaterilor din ședința Guvernului, forma finală a acestora fiind adoptată/aprobată deci de Guvernul României, care de altfel, așa cum se prevede și la art. 102 alin. (1) din Constituția României este cel care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

Cu privire la recurentul-pârât Ministerul Sănătății, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 și de atribuțiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate.

Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile, pe de-o parte, pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, iar pe de altă parte, pe faptul că acordarea efectivă a medicamentației revine în sarcina unităților sanitare prin care se derulează programele naționale de sănătate, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR (Colegiul Farmaciștilor din România) și se aprobă prin hotărârea Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale.

Totodată, prevederile art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 95/2006 dispun că:

"(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz".

Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamantul solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului PEMBROLIZUMAB (denumire comercială KEYTRUDA), nu se poate contesta legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților.

Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății, referitoare la atribuția gestionării FNUASS, nu au relevanță în stabilirea calității sale procesuale, această parte nefiind chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuții în gestionarea fondului din care se decontează medicamentul necesar afecțiunii de care suferă reclamantul, ci în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea și controlul activităților referitoare la sănătatea publică.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenția reclamantului de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

În esență, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamantul solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul PEMBROLIZUMAB (denumire comercială KEYTRUDA) pentru indicația terapeutică cancer mamar triplu negativ local recurent nerezecabil sau metastatic. Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecțiune decât cea pentru care a fost autorizat și inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS.

Totodată, dispozițiile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 stabilesc că "Lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.", iar prevederile art. 280 din Legea nr. 95/2006, stabilesc la alin. (1) lit. i) că:

"(1) Atribuțiile CNAS sunt următoarele: i) participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuție personală, pe baza prescripțiilor medicale, pentru persoanele asigurate". Așadar, pe lângă gestionarea bugetului FNUASS, pârâta CNAS are și atribuții comune cu cele ale Ministerului Sănătății în privința elaborării listei cuprinzând medicamentele decontate din acest buget, un alt aspect de natură să confirme calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.

Prin urmare, cum toți pârâții și fiecare în parte au atribuții în ceea ce privește procedura de includere pe lista de decontare a medicamentelor de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii, criticile de nelegalitate expuse în cadrul recursurilor fiind nefondate.

4.2. Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014, OMS nr. 564/499/2021 și Legii nr. 95/2006.

Criticile recurenților-pârâți Ministerul Sănătății și Guvernul României referitoare la incompatibilitatea procedurii ordonanței președințiale cu materia contenciosului administrativ sunt nefondate.

Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă stabilindu-se de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

Așadar, este admisibilă de principiu cererea de ordonanță președințială formulată în fața instanței de contencios administrativ, atunci când aceasta nu are ca obiect suspendarea unui act administrativ, ci dispunerea unor măsuri provizorii, cum ar fi impunerea unei obligații vremelnice în sarcina unei părți, până la dezlegarea fondului cauzei, ipoteză întrunită și în cauza de față.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., în special cele privind aparența de drept și neprejudecarea fondului, Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamantei, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantei dacă poziția acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței.

În speță, Înalta Curte constată că reclamanta a probat aparența de drept, depunând acte medicale din care rezultă că suferă de o afecțiune - cancer mamar triplu negativ local recurent nerezecabil sau metastatic, pentru a cărui tratare medicul curant a considerat oportună administrarea medicamentului în litigiu. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de reclamantă, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la necesitatea evaluării și autorizării medicamentelor pentru indicația terapeutică cancer mamar triplu negativ local recurent nerezecabil sau metastatic. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților.

Totodată, nu poate fi ignorată situația medicală urgentă în cee ce îl privește pe intimata-reclamantă, care poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acesteia. Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață (incluzând dreptul la ocrotirea sănătății), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, art. 22 din Constituția României stabilește că:

"(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar art. 34 dispune că:

"(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".

De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că:

"Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege."

Înalta Curte reține că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie. Înalta Curte apreciază a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate:

"28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protejarea vieților pacienților, Curtea nu poate accepta ideea că niște chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătății în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligațiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenție pentru apărarea vieții [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V și Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].

Înalta Curte va avea în vedere și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, care prevede în art. 12 că:

"Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge.", precum și Rezoluția Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, care a sesizat "diferențele surprinzătoare și inacceptabile la nivelul calității serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie și al accesului la medicamente împotriva cancerului" și a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluții, Comisia și statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toți pacienții care au nevoie de ele.

În acest context, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, s-ar leza dreptul intimatei-reclamante la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale.

Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciar consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială, câtă vreme medicamentele solicitate sunt prevăzute în lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, însă nu și pentru indicația de care suferă reclamantul, iar acest tratament i-a fost prescris reclamantei de medicul specialist oncolog (eficiența unui astfel de tratament neputând fi reconsiderată de către instanța de judecată). Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO.

În interpretarea art. 2 (dreptul la viață), cât și art. 8 (dreptul la viață privată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sarcina statelor semnatare o serie de obligații pozitive pentru de a proteja în mod efectiv și nu teoretic și iluzoriu dreptul la viață, respectiv dreptul la integritate fizică care face parte din viața privată. Deși Convenția nu garantează în sine dreptul la asistența medicală gratuită, Curtea europeană a statuat, într-un număr de hotărâri, că articolul 8 CEDO este relevant în cauzele care implică finanțarea publică de natură să faciliteze mobilitatea și calitatea vieții persoanelor cu dizabilități (Zehnalová și Zehnal c Cehiei. Sentges v. Olandei (dec.) no. 27677/02, 8 iulie 2003). Curtea a statuat așadar asupra aplicabilității art. 8 asupra cererii reclamanților cu privire la finanțarea insuficientă a tratamentelor medicale (Pentiacova și 48 recl c. Rep. Moldova, 4.01.2005).

Așadar, comportamentul statului nu este limitat doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, sau de a restrânge prin măsuri active componentele dreptului la viață privată, ci implică deopotrivă, pentru asigurarea caracterului efectiv al drepturilor garantate și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lor (L.C.B. c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, §36, Panaitescu c. România, 10 aprilie 2012, §27). Curtea de la Strasbourg a acceptat că nu poate fi exclus ca actele și omisiunile autorităților în domeniul politicii sănătății să poată angaja în anumite împrejurări răspunderea lor în temeiul art. 2. Totuși, când un Stat contractant a adoptat dispoziții corespunzătoare care să asigure înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protecția vieții pacienților, nu poate accepta ca niște chestiuni, precum eroarea de raționament din partea angajaților din sănătate sau coordonarea neglijentă între aceștia în tratarea unui anumit pacient, să fie suficiente prin ele însele pentru a atrage răspunderea Statului din perspectiva obligațiilor sale pozitive în temeiul art. 2 din Convenția privind protecția vieții (a se vedea Powell c. Regatul Unit (dec.), cererea nr. x/99, CEDO 2000-V, Oneryildiz c. Turcia [M.C.], cererea nr. x/99, §71, CEDO 2004-XII, Panaitescu, citată anterior, §28).

Înalta Curte reține așadar că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie, iar în acest sens are în vedere și că dispozițiile lit. B) pct. II lit. a) din Anexa la H.G. nr. 423/2022 stabilesc, cu caracter de principiu, că unul din obiectivele Programului național de oncologie este "tratamentul medicamentos al bolnavilor cu afecțiuni oncologice", ceea ce, la o analiză sumară, presupune asigurarea unei medicații adecvate categoriei speciale de bolnavi vizate de acest program.

Recurenții-pârâți au mai susținut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție.

Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantei, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantei asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate și în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și au fost analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare.

În orice caz, este de observat că măsura solicitată de reclamantă are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă.

Nu în ultimul rând, așa cum în mod corect s-a reținut și în fața instanței de fond, în cauză nu se cercetează fondul dreptului disputat de părți (dreptul reclamantei la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-pârâți referitoare la neîntrunirea condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 997 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și recursul â declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinței nr. 400/2024 din 19 septembrie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății, Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, împotriva sentinței nr. 400/2024 din 19 septembrie 2024 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.