ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1305/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.07.2024, sub nr. x/2024 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a solicitat obligarea pârâților Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate să asigure reclamantei în regim de compensare 100%, fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, medicamentul Bevacizumabum (denumire comercială Avastin) până la soluționarea litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal cu cheltuielilor de judecata.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 1235 din 03 iulie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității.

A admis cererea formulată de reclamanta A. cu în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

A obligat pe pârâți să asigure reclamantei, până la soluționarea dosarului de drept comun, fără somație și fără trecerea vreunui termen, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare de 100% (fără contribuție personală), a medicamentului BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN).

Recursul exercitat în cauză

Recurenții-pârâți Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății au declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1235 din 03 iulie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea excepției invocate, iar pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a cererii de ordonanță președințială.

Referitor la soluția privind excepția lipsei calității sale procesuale pasive, recurentul-pârât a învederat, în esență, că prima instanță a pronunțat sentința atacată cu încălcarea preverilor art. 36 C. proc. civ., coroborate cu art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 423/2022 privind aprobarea programelor naționale de sănătate.

Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanță președințială, ca neîntemeiată.

Recurenta a criticat soluția privind respingerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză nu îi aparține, în raport de obiectul cauzei, atribuțiile CNAS fiind expres reglementate de art. 280 din Titlul VIII din Legea nr. 95/2006, precum și în raport de cadrul normativ incident cauzei. În acest sens, a invocat prevederile art. 241 alin. (1) și (2) și art. 242 din Legea nr. 95/2006, coroborate cu dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 720/2008 și ale art. 3 alin. (1) și (2) și art. 4 din Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță nu a analizat și aplicat prevederile art. 262, art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 281 lit. h), art. 302 lit. b) și art. 704 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, precum și ale art. 1 lit. l) din Anexa 1 la Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014 și ale art. 6 alin. (1a) din Directiva 2001/83/CE.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a criticat faptul că instanța de fond a realizat numai aplicarea art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și nu a făcut aplicarea prevederilor art. 243 alin. (1) din același act normativ și nu a ținut cont de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 380/28.01.2020.

Recurenta a criticat și soluția de admitere a ordonanței președințiale, având în vedere ca în prezenta cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 997 C. proc. civ. privind ordonanța președințială.

Astfel, nu este îndeplinită condiția existentei în favoarea reclamantei a unei aparențe a dreptului pretins vătămat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanța de fond pronunțând o hotărâre nelegală si netemeinică, dată cu greșita aplicare și interpretare, atât a legislației interne, specific asigurărilor sociale de sănătate, cât și a normelor de drept europene.

În acest sens a arătat că tratamentul cu medicamentul în litigiu pentru afecțiunea reclamantei nu se acordă niciunui asigurat în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate și că dreptul asiguraților de a beneficia de medicamente cu sau fără contribuție personală nu este unul absolut, acesta fiind condiționat de existenta unei prescripții medicale pentru medicamentul necesar, iar acest medicament și indicația terapeutică trebuie să fie cuprinse în lista de medicamente și în Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021, la data administrării medicamentului respectiv.

Recurenta-pârâtă a apreciat că soluția primei instanțe nu este în concordanță cu prevederile art. 704 alin. (1) - (3) și ale art. 706 alin. (1)-(3) din Legea nr. 95/2006, art. 6 alin. (1a) din Directiva 2001/83/CE și nu a avut în vedere faptul că în prezent, medicamentul în litigiu nu îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi acordat și decontat în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate pentru indicația glioblastom.

Totodată, a criticat faptul că instanța de fond nu a realizat o analiză corectă a cauzei și nu luat în considerare prevederile art. 241, art. 242 si art. 243 din Legea nr. 95/2006, coroborate cu dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 720/2008, dispozițiile art. 3 alin. (1) si (2) din Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021 și dispozițiile Anexei 1, art. 1 lit. l) din Ordinul ministrului sănătății și la președintelui CNAS nr. 861/2014.

Instanța de fond nu a analizat și interpretat în mod legal și corect cadrul normativ european și național incident speței și nu a constatat faptul că, pentru a putea fi acordat și decontat în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate medicamentul în litigiu și pentru afecțiunea de care suferă intimata reclamantă ar fi trebuit depusă o cerere, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 726/2004 la Agenția Europeană a Medicamentului de către deținătorul de autorizație de punere pe piață a medicamentului în discuție în vederea extinderii indicațiilor terapeutice ale medicamentului în litigiu și la afecțiunea de care suferă reclamanta.

Printr-un alt set de critici recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond nu a aplicat prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul Consiliului și Parlamentului European nr. 726/2004 și ale Regulamentului (CE) nr. 1234/2008 al Comisiei Comunităților Europene din 24 noiembrie 2008 și nici nu s-a raportat la Regulamentul nr. 726/2004, în special la articolele 5-9 din acesta, care conferă Agenției Europene Medicamentului o competență exclusivă de a proceda la examinarea cererilor de autorizație de punere pe piață în cadrul procedurii centralizate.

Totodată, prima instanță a ignorant faptul că pentru afecțiunea (indicația terapeutică) de care suferă intimata-reclamantă, medicamentul în litigiu m poate fi acordat și decontat în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate, motivat de faptul că, acest medicament deși este inclus în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, acesta este inclus pentru alte afecțiuni (indicații terapeutice), nu și pentru afecțiunea de care suferă intimata-reclamantă, care nu se încadrează ca și diagnostic în criteriile de eligibilitate prevăzute de protocolul terapeutic al medicamentului în discuție, protocol cuprins în Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 564/499/2021.

Recurenta-pârâtă a mai criticat faptul că prima instanță nu a făcut aplicarea prevederilor de la pct. 2 din Anexa 3 la Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014 și nu a avut în vedere dispozițiile de la art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008 și nici pe cele de la art. 3 alin. (1) și alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății nr. 564/499/2021.

Recurenta a susținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 248 lit. f), i) și l) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care stabilesc expres serviciile care nu sunt decontate din fond, a căror contravaloare se suportă de asigurat, de unitățile care le solicită sau alte surse, după caz.

Totodată, prima instanță în mod greșit nu a constatat faptul că rezumatul caracteristicilor produsului în litigiu nu cuprinde în baza de prescriere și indicația specificată de reclamantă pentru a putea fi acordat medicamentul Bevacizumab acesteia și decontată în procent de 100% și fără temei legal a dispus obligarea pârâților să asigure reclamantei medicamentul în litigiu pentru diagnosticul de glioblastom, pe baza de prescripție medicală, în regim de compensare 100 % (fără contribuție personală).

Astfel, instanța de fond a procedat la încălcarea prevederilor legale, europene si naționale și nu a înțeles mecanismul care stă la baza decontării medicamentelor din bugetul fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, obligând CNAS să încalce prevederile legale aplicabile în materie și să exercite prerogative care nu sunt prevăzute de lege în sarcina sa, acest fapt având un impact negativ semnificativ asupra activității acestei instituții.

Nu în ultimul rând, a apreciat că punerea în executare a sentinței civile recurate în prezenta cauză excede cadrului legal în limitele căruia se realizează acordarea si decontarea medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate și menținerea ca fiind temeinică și legală a sentinței recurate.

Soluția instanței de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 1235 din 03 iulie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs și pârâtul Ministerul Sănătății însă Înalta Curte constată că recurentul reia aspecte privind situația de fapt învederate în fața instanței de fond, fără însă să evidențieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în unul din motivele limitativ și expres prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., chiar dacă această normă a fost invocată expres de recurent.

Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere la apărările de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, ele reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și va anula ca nemotivat recursul MS.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenția reclamantei de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

În esență, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamanta solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Avastin (Bevacizumab) pentru indicația terapeutică glioblastom. Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecțiune decât cea pentru care a fost autorizat și inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS.

Totodată, dispozițiile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 stabilesc că "Lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.", iar prevederile art. 280 din Legea nr. 95/2006, stabilesc la alin. (1) lit. i) că:

"(1) Atribuțiile CNAS sunt următoarele: i) participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuție personală, pe baza prescripțiilor medicale, pentru persoanele asigurate". Așadar, pe lângă gestionarea bugetului FNUASS, pârâta CNAS are și atribuții comune cu cele ale Ministerului Sănătății în privința elaborării listei cuprinzând medicamentele decontate din acest buget, un alt aspect de natură să confirme calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a în cauză a prevederilor art. 997 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006.

În esență, pârâta C.N.A.S. a criticat sentința recurată, susținând că nu sunt îndeplinite două dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv aparența de drept și neprejudecarea fondului.

Referitor la cerința aparenței de drept, recurenta a invocat inexistența unui cadru legal corespunzător pretențiilor reclamantei, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a tratamentului cu medicamentul Avastin (Bevacizumab) pentru afecțiunea de care suferă.

Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamantă, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantei dacă poziția acesteia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței.

În speță, în ceea ce privește aparența de drept, se reține că reclamanta suferă de o formă de cancer cerebral - glioblastom, pentru a cărui tratare medicul curant a considerat oportună administrarea medicamentului în litigiu, însă costul lui este unul prohibitiv. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de reclamantă, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la necesitatea evaluării și autorizării medicamentului pentru indicația terpaeutică glioblastom. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientei, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților.

Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamentele prescrise nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații către Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipsește intimatei-reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acesteia. Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață (incluzând dreptul la ocrotirea sănătății), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, art. 22 din Constituția României stabilește că:, "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar art. 34 dispune că:

"(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".

De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că:

"Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege."

Înalta Curte reține că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie. Înalta Curte apreciază a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate:

"28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protejarea vieților pacienților, Curtea nu poate accepta ideea că niște chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătății în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligațiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenție pentru apărarea vieții [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V și Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].

Înalta Curte va avea în vedere și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, care prevede în art. 12 că:

"Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge.", precum și Rezoluția Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, care a sesizat "diferențele surprinzătoare și inacceptabile la nivelul calității serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie și al accesului la medicamente împotriva cancerului" și a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluții, Comisia și statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toți pacienții care au nevoie de ele.

În acest context, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, s-ar leza dreptul intimatei-reclamante la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale.

Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciar consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială, câtă vreme medicamentul solicitat este prevăzut în lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, însă nu și pentru indicația de care suferă reclamanta, iar acest tratament i-a fost prescris reclamantei de medicul specialist oncolog (eficiența unui astfel de tratament neputând fi reconsiderată de către instanța de judecată). Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO.

Este de observat că măsura solicitată de reclamantă are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă. Din această perspectivă, nu pot fi primite nici argumentele referitoare la încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002, respectiv la afectarea previziunilor bugetare aferente programelor de sănătate curative, atât timp cât măsura dispusă are caracter provizoriu și urmărește prezervarea unei situații de fapt, în absența căreia ar exista un risc real de afectare a dreptului la viață și sănătate.

Recurenta-pârâtă a mai susținut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție.

Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantei, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantei asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate și în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și au fost analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare.

Nu în ultimul rând, s-a mai susținut că analiza necesară în vederea soluționării prezentei cauze presupune un probatoriu complex, care nu se poate administra decât în cadrul acțiunii de fond. Cu privire la această susținere, Înalta Curte reține că instanța de fond a precizat în cuprinsul sentinței că nu are de cercetat fondul dreptului disputat de părți (dreptul reclamantei la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la neîntrunirea condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 997 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăți.

Anulează ca nemotivat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 1235 din 03 iulie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 6 martie 2025.