ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1976/2024

Ședința publică din data de 5 aprilie 2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, la data de 09.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul De Garantare a Asiguraților coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 și să se dispună:

Reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să fie obligat FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/11/2016 constând în:

Prin sentința civilă nr. 1111 pronunțată la data de 02.06.2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârât, ca neîntemeiate.

A respins acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în principal în penalități de întârziere, iar în subsidiar dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivarea recursului, partea recurentă-reclamantă a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare a trage sancțiunea nulității, respectiv a dispozițiilor legale de la art. 395 alin. (1) și art. 426 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, a susținut că hotărârea prime instanțe nu cuprinde motivele pe care sprijină, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În speță sunt îndeplinite condițiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită; fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Așadar, argumentația primei instanțe contravine flagrant normelor legale și principiilor ce stau la baza angajării răspunderii civile delictuale și a regulilor după care se stabilește răspunderea patrimonială a autorității publice.

A., în calitate de creditor de asigurare, urmare a deschiderii procedurii falimentului față de B. S.A. (în continuare "B."), în temeiul art. 14 din Legea 213/2015, a formulat o cerere de plată pe care a transmis-o FGA.

Cu privire la cererea de plată, potrivit art. 12 alin. (2), (3) și (4) din Legea 213/20153, FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor incidente.

Acele creanțe de asigurare instrumentate de FGA erau creanțe invocate împotriva B., în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015, trebuia să se facă cu respectarea cadrului aplicabil asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ, acțiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018

Prin decizia civilă nr. 4644 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală.

Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a obligat FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la plata despăgubirilor către aceasta.

Este evident că în speță există un act administrativ nelegal - respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 - act care reprezintă soluționarea cererii de plată a A. dată de către FGA. Or, tocmai acest act administrativ nelegal reprezintă fapta ilicită a autorității, faptă ilicită care reprezintă prima condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește culpa FGA, și aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca în îndeplinirea obligațiilor sale să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul nu a făcut decât să respingă, inițial, cererea de plată prin interpretarea și aplicarea greșită a legii, și astfel să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanțele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Aceasta în condițiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraților în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcționeze și să îi protejeze chiar în condițiile în care anumiți asigurători ar intra în procedura falimentului.

A invocat art. 1357 alin. (1) din C. civ. și a susținut că săvârșirea cu vinovăție a faptei rezultă din simplul fapt al nerespectării exigențelor impuse de Legea nr. 213/2015, exigențe care, contrar raționamentului primei instanțe, sunt suficient de clare pentru ca o persoana juridică care prestează servicii de interes public cum este FGA-ul să le înțeleagă și să le aplice în exercitarea atribuțiilor sale. Așadar, culpa în executarea obligațiilor se deduce din simpla materialitate a faptei.

Mai mult, legea contenciosului administrativ (art. 8 și 19 din Legea 554/2004) consacră clar și neechivoc dreptul persoanei vătămate într-un drept al său sau interes legitim de a obține nu numai anularea actului ci și la repararea prejudiciului cauzat prin acel act. Legea contenciosului administrativ, însă, nu impune, ca și condiție pentru repararea prejudiciului ca Autoritatea să fi acționat cu intenție la emiterea actului administrativ cu încălcarea normelor legale, singura condiție impusă fiind aceea să existe un act administrativ nelegal și acesta să fi cauzat prejudicii.

Pe cale de consecință, nu pot fi primate susținerile primei instanțe în sensul că deși autoritatea a interpretat greșit normele legale și a emis un act administrativ nelegal, acesteia nu îi poate fi imputată vreo culpă. Cu alte cuvinte, prima instanță susține că și dacă autoritatea greșește și emite acte administrative nelegale, acest fapt nu îi poate fi imputat. Este astfel contrazisă însăși esența acțiunii în contencios administrativ, prima instanță susținând că și dacă actul administrativ a fost declarat nelegal, autoritatea nu poate fi obligată la plata de despăgubiri, nu poate fi obligată la repararea prejudiciului cauzat prin actul nelegal. Mai precis, instanța susține că tot cel vizat de actul administrativ nelegal trebuie să suporte prejudiciul.

În consecință, culpa autorității care are obligația legală de a-și exercita atribuțiile cu respectarea strictă a legii la emiterea unui act administrativ nelegal este incontestabilă, fiind astfel îndeplinită în speță și această condiție pentru angajarea răspunderii FGA.

A invocat art. 1535 C. civ. 2009 și a precizat că, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege (i.e. dobânda legală sau alt cuantum anume prevăzut de lege).

FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii și a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii și la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.

Așadar, prin soluția dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.

Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, dreptul A. la plata accesoriilor există și are un caracter cert.

Prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosință a sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri. Cauza prejudiciului, ce a determinat întârzierea în plata despăgubirilor este evident modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia 14.452/03.05.2018.

Față de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 respingerea cererii de plată. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018 FGA a procedat la analiza pe fond și plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluționat de la bun început cererea de plată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale și ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat.

Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, actul administrativ anulat ca nelegal, și prejudiciul suferit de A., lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită, există un incontestabil raport de cauzalitate.

Pe cale de consecință, este evident că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii FGA și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare solicitate, susținerile primei instanțe în sensul că nu a fi îndeplinite condițiile unei astfel de acțiuni apărând ca lipsite de bază legală.

În considerarea celor de mai sus, a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, iar rejudecând cauza, să se admită acțiunea precizată și să fie obligat FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 11.03.2016.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, pe cale de excepție, iar în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, cu privire la respingerea excepției inadmisibilității, a arătat că cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestata în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin decizia pronunțată de ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, sentința civila nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Astfel, prin respingerea excepției de inadmisibilitate, instanța de fond a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cat si obligația FGA de analizare a cererii de plata si de efectuare a plății, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

În consecință, a susținut că se impune casarea sentinței recurate și, după rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Cu privire la respingerea excepției prescripției, același recurent-pârât a precizat că, în mod greșit, instanța de fond a considerat faptul ca acțiunea de față ar fi în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004. Astfel, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Raționamentul instanței de fond, în sensul că recurenta-reclamanta a fost în imposibilitate de a cunoaște întinderea prejudiciului accesoriu până la soluționarea definitivă a contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 (dosar nr. x/2018, soluționat definitiv prin respingerea recursurilor declarate atât de A. cât și de FGA, la data de 13.10.2021), nu corespunde realității, deoarece însăși recurenta-reclamanta a solicitat prin cererea modificatoare, acordarea accesoriilor începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată până la data plății efective a debitului.

Or, este evident că, la data de 13.10.2021, a fost soluționată în mod definitiv contestația formulată împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar la data de 28.10.2021, FGA a efectuat în tot plata despăgubirii urmare a analizării pe fond a cererii, cererea modificatoare fiind formulată de către recurenta-reclamanta cu mult înainte, respectiv la data de 25.06.2021, motiv pentru care, în mod greșit instanța a reținut că la data formulării cererii modificatoare, dreptul pretins privind accesoriile era actual.

Astfel, reclamanta cunoștea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016.

Considerentele instanței de fond cu privire la faptul că A. a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 03.05.2018, data emiterii deciziei FGA nr. 14452, este nereală, având în vedere că inclusiv reclamanta a solicitat aceste prejudicii începând cu a 31-a zi următoare celei la care a depus cererea de plată la FGA.

De asemenea, este nereala susținerea reclamantei ca prezenta acțiune nu putea fi depusa înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești in materia acestui tip de cereri, ori de pronunțarea Deciziei nr. 29/2020 a ÎCCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acțiune a fost depusa înainte de soluționarea definitiva a dosarului nr. x/2019, si anume data de 31.03.2021, si, pe de alta parte, Decizia interpretativă a ÎCCJ data in RIL nr. 22/2019 menționează clar ca pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție speciala si nu poate fi legata in mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul si întinderea sa.

In speța, reclamanta cunoștea existenta si întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea in termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/11.03.2016, acesta fiind termenul la care pârâtul avea obligația de a soluționa cererea de plata.

Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordarea despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Chiar daca s-ar aprecia ca, întrucât despăgubirile solicitate constau in penalități/dobânzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripție pentru fiecare in parte este data scadentei fiecărei prestații în parte. După împlinirea termenului de prescripție de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalitati.

Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate in condițiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, având in vedere raționamentul expus mai sus, data achitării debitului fiind diferita de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia sa o cunoască de la care curge acest termen de prescripție.

Prin urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Totodată, a susținut că în mod greșit a fost respinsă la fondul cauzei excepția lipsei de interes față de natura acțiunii in despăgubiri care nu poate depăși ceea ce s-a statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal.

Pe fondul cauzei, a precizat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ atrage concluzia potrivit cu care acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată pe cale separată, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În fine, tot în legătură cu acest aspect, în lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, A. se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ.

Față de faptul ca FGA nu este un asigurător si nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, că FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și că legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si să instrumenteze dosarele de dauna, ceea ce a dispus și instanța de fond, conduce la ideea că se impune casarea sentinței recurate cu reținerea cauzei spre rejudecare și, analizând excepțiile, să se respingă acțiunea formulată de A. pe cale de excepție, iar pe fond, să se respingă ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondat.

Recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate de reclamantă, ca nefiind fondată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinței recurate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

II.1. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a susținut că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte reține că este nefondat.

Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează, deopotrivă, nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. S.A. a susținut că au fost încălcate dispozițiile legale de la art. 395 alin. (1) și art. 426 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la deliberarea în secret și la redactarea hotărârii. Aceste critici ale recurentei – reclamante au la bază argumentația primei instanțe, pe care a regăsit-o, în mod similar, în motivarea dosarului aceleiași instanțe de judecată înregistrat sub nr. x/2021.

Înalta Curte reține că existența într-un alt dosar a unei motivări similare, în condițiile în care cele două dosare au obiect identic, cum este cazul speței la care se raportează recurenta-reclamantă, nu conduce la ideea că dezbaterile au avut caracter nesecret sau că hotărârea din prezenta cauză a fost redactată de un alt judecător decât cel care a pronunțat sentința civilă atacată.

Faptul că judecătorul fondului și-a însușit raționamentul expus și de un alt coleg la soluționarea unei pricini nu reprezintă o încălcare a normelor de procedură referitoare la secretul dezbaterilor sau la neredactarea hotărârii de judecătorul care a pronunțat-o ci constituie o respectare a practicii deja constituite la nivelul acelei instanțe asupra problematicii de drept din spețele care au caracter repetitiv(respectiv dosarele cu A.).

Prin urmare, criticile recurentei – reclamante nu pot conduce la casarea sentinței, nefiind vorba de nerespectarea unor norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.

Prin urmare, se reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul invocat de recurenta – reclamantă.

În continuare, referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin textul amintit, legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, respectiv motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță sens în care sentința civilă atacată poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar pe calea prezentului demers procedural.

Totodată, mai reține Înalta Curte că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, așa cum s-a statuat și în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Prin urmare, aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat și va fi respins ca atare.

Înalta Curte constată că recurenta – reclamantă în dezvoltarea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susține că prima instanță a încălcat dispozițiile legale de la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015; art. 1357 C. civ. și art. 1535 din același cod.

Înalta Curte amintește că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că argumentul de nelegalitate este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Astfel fiind, condiția esențială pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Înalta Curte reține că pentru perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condițiile în care prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat despăgubiri, acestea nu se pot acorda deoarece temeiul de drept invocat implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât.

Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) și momentul plății efective de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că la termenul de judecată de la data de 27 octombrie 2023 s-a amânat cauza pentru a da posibilitatea recurentei – reclamante să facă dovada eventualei plății cu privire la creanța pretinsă prin cererea de plată și în raport de care s-a solicitat prin cererea adițională dobânzi/penalitati.

Ulterior acestui moment procesual, recurenta – reclamantă a înaintat la dosarul cauzei o precizare prin care a menționat că nici până la data întocmirii respectivei precizări nu a fost achitat debitul principal.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că recurenta – reclamantă a solicitat aceste penalități de întârziere și dobânda legală pentru soluționarea cu întârziere a cererii de plată de către pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR însă, ca urmare a constatării nelegalității Deciziei nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 și care a fost invalidată de instanța de judecată, cu obligarea pârâtului la reanalizarea pe fond a cererii de plată. Prin urmare, prejudiciul la care se raportează reclamanta când solicită plata penalităților de întârziere și a dobânzii legale, nu este unul cert de vreme ce cererea de plată formulată de către parte nu a fost soluționată pe fond și nu rezultă că reclamanta era îndreptățită la acordarea despăgubirilor așa cum au fost solicitate inițial.

Totodată, Înalta Curte constată că, în analiza cererii de plată, recurentul-pârât și prima instanță au reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și dobânda legală în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme prejudiciul din cauză nu este cert, cererea de plată a reclamantei nefiind soluționată pe fond.

Așa cum se poate constata, din construcția normei legale de la art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta reprezintă o variantă alternativă a părții vătămate de a solicita, dacă nu a cerut împreună cu acțiunea în anularea actului pretins vătămător, pe cale separată, despăgubirile generate de emiterea unui act administrativ nelegal.

Pe cale de consecință, de fiecare dată, la baza unei acțiuni întemeiate pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie o decizie definitivă a unei instanțe de judecată prin care să se constate caracterul nelegal al unui act administrativ emis de o autoritate publică sau refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri privind un drept sau un interes legitim.

Într-adevăr, condiția premisă a promovării acțiunii de față, aceea a existenței unui act administrativ constatat vătămător, este îndeplinită, decizia emisă de pârât prin care fusese respinsă cererea de plată a reclamantei, a fost desființată prin hotărâre judecătorească definitivă și a fost obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată pe fond.

Cu toate acestea, prejudiciul suferit de către reclamantă nu este unul cert de vreme ce nu rezultă că aceasta ar fi îndreptățită la acordarea sumei de bani pretinsă în cererea de plată inițială. Oricum ar fi, ca urmare a reanalizării pe fond a cererii de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR va emite noi decizii de soluționare prin care va stabili care sunt sumele la care este îndreptățită reclamanta. Abia la acel moment prejudiciul va deveni cert și reclamanta va putea, cu adevărat, să cuantifice penalitățile de întârziere și dobânda legală pentru lipsa de folosința sumelor de bani.

În continuare, legătura de cauzalitate dinte prejudiciu și faptă nu există, deoarece prin anularea actului administrativ nu s-a stabilit existența dreptului reclamantei la despăgubirile pretinse, ci doar dreptul ca solicitarea acesteia să fie analizată pe fond. Prin urmare, daunele pretinse nu au legătură cu actul administrativ anulat.

În ceea ce privește cererea de acordare a dobânzilor penalizatoare în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, și aceasta este neîntemeiată în condițiile în care în cauză nu se pune problema unei evaluări legale a prejudiciului constând în lipsa de folosință a sumei de bani solicitate prin cererea de plată, câtă vreme nu este încă cert dacă suma solicitată prin cererea de plată va fi sau nu acordată în întregime sau în parte de pârât.

În concluzie, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului formulat de recurenta-reclamantă.

II.2. În ceea ce privește recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), Înalta Curte constată prin cererea de recurs acesta a criticat modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepțiilor inadmisibilității, prescripției și lipsei de interes, dar și soluția cu privire la fondul problemei de drept deduse judecății.

Recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile sale fiind circumscrise motivului de casare ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că analiza instanței de control judiciar se va efectua doar pe acest aspect al interpretării/aplicării greșite a legii în cauză.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, criticile părții recurente-pârâte sunt nefondate, în condițiile în care potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).", iar potrivit art. 11 alin. (2) din același act legislativ "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia.

De manieră eronată invocă recurentul-pârât aspecte privind competența sa exclusivă de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, câtă vreme acțiunea cu care a fost învestită prima instanță, ca urmare a cererii adiționale, avea ca obiect acordarea unor despăgubiri pretinse potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004 ulterior anulării definitive a actului administrativ emis de FGA în soluționarea cererii de plată ce a fost formulată în procedura administrativă.

Or, aparține instanței de contencios administrativ competența generală de soluționare a unei astfel de acțiuni subsecvente în "repararea pagubei" prin acordarea unor despăgubiri.

În aceste condiții, procedura administrativă descrisă de recurentul-pârât nu este de natură să argumenteze o inadmisibilitate a acțiunii analizate, existând în antecedența procesului de față o hotărâre judecătorească definitivă privind anularea unui act administrativ emis de FGA, în legătură cu care sunt formulate ulterior pretențiile pecuniare ale recurentei-reclamante.

Altfel spus, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de societatea A. S.A. și admisă de prima instanță, nu este reprezentat de acele despăgubiri solicitate în procedura administrativă de aceasta din urmă, spre a exista relevanța conferită de recurentul-pârât normelor Legii nr. 213/2015.

Cum sumele litigioase constituie despăgubiri pretinse în condițiile art. 1 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu exista vreo obligație legală a recurentei-reclamante de a fi adresat în prealabil vreo cerere de plată către partea recurentă-pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să emită o decizie care să fie apoi dedusă controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, acțiunea în discuție prezintă caracter subsecvent cererii prin care a fost anulată decizia FGA inițială, înscriindu-se în premisa esențială a contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată." – fiind corespunzătoare ultimei teze a normei legale.

După cum a arătat în mod corect prima instanță, creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească prin hotărârea definitivă pronunțată în precedent, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaștea existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-recurentă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.

În aceste condiții, presupunând că reclamanta-recurentă ar fi învestit în precedent Curtea de Apel București în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât și de plată a debitului principal plus dobândă legală, soluția în legătură cu pretențiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanța principală însăși nu a fost analizată de către instanța respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-recurentă ar fi fost îndreptățită la acordarea accesoriilor.

Or, în mod legal a argumentat Curtea de Apel București că ar fi excesiv a conchide în procesul de față că este inadmisibilă acțiunea modificată a reclamantei vizând acordarea despăgubirilor, din moment ce instanța inițial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deși a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat și la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanța principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției.

Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 08.03.2021 și modificată la data de 28.06.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/03.11.2016.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluționată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/2016.

În acest context, dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 1080,69 RON, plata sumei aferente acestei cereri de plată nefiind efectuată.

În raport cu aceste momente, nu se poate reține nici vreo tardivitate a cererii de chemare în judecată, formulate la data de 09.04.2021, și nici prescrierea dreptului la acțiune.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Altfel spus, nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune privind o creanță – dobândă legală – care la data învestirii instanței judecătorești nu este actuală, fiind condiționată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 1080,69 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanței cu acțiunea de față.

Nu este pertinentă pentru susținerea pretinsei tardivități a acțiunii nici referirea la termenul instituit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 pentru contestarea deciziei FGA, deoarece acțiunea de față nu privește anularea unui astfel de act administrativ, ci un efect juridic al hotărârii judecătorești definitive de anulare a actului respectiv.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, Înalta Curte constată că această excepție a fost în mod corect respinsă, câtă vreme obiectul acțiunii a fost modificat printr-o cerere ulterioară, reclamanta A. solicitând plata despăgubirilor conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar nu obligarea pârâtului FGA la soluționarea cererii sale de plată, astfel cum ceruse prin acțiunea inițială, reclamanta având interes în obținerea de penalități și dobânzi, ce nu au fost achitate.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acesta a susținut în esență faptul că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este corectă însă dorește să se respingă acțiunea pe cale de excepție, iar nu pe fond.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei ce se va stabili după soluționarea cererii de plată, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 și până la data plății efective.

Raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a plății sumelor cu titlu de creanță de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

Cu toate acestea, în raport de cele expuse și la analiza cererii de recurs a reclamantei, față de împrejurarea că nu a fost stabilită cu certitudine în patrimoniul acesteia din urmă creanța solicitată prin cererea de plată, instanța nu poate pe calea prezentului demers procesual să procedeze la acordarea de dobânzi sau penalități aferente sumelor înscrise în cererea de plată inițială.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenți prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de către aceștia, față de împrejurarea că nici la momentul de față nu s-a făcut de către recurenta – reclamantă dovada în patrimoniul său a creanței principale, în raport de care să fie calculate accesoriile solicitate în dosarul de față.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1111 din 2 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal și recursul incident declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1111 din 2 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.