Secțiunea a patra Cerere nr. 40077/02 prezentată de Muttalip KILIç împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 5 iunie 2007 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președinte, domnii G. Bonello, R. Türmen, L. Garlicki, L. Mijović, J. Šikuta, P. Hirvelä, judecători și grefier de secțiune T.L. Early, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 12 septembrie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ La 9 iunie 1993, reclamantul a început să lucreze la municipiul B′ ( La 8 iunie 1995, la sfârșitul perioadei de probă, care poate dura maximum doi ani, administrația litenciei, pentru insuficiență profesională. La 12 iunie 1995, reclamantul a înaintat instanței administrative din Samsun (inclusiv instanța judecătorească) o acțiune în anulare a acestui act, însoțită de o cerere de despăgubire pentru salariile neplătite și pentru prejudiciul moral. La 27 noiembrie 1996, tribunalul l-a decăzut din cererea sa, pe motiv că concedierea se baza pe rapoartele de evaluare care demonstrau insuficiența sa profesională în cursul perioadei de probă. Reclamantul se ocupa de casarea în fața Consiliului de Stat în termenul legal de 30 de zile. La 18 iunie 1997, în timp ce acțiunea de recurs în casație era în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat, reclamantul i-a cerut acestuia să suspende executarea actului administrativ de concediere. La 2 iulie 1997, Consiliul de Stat a decis să suspende executarea actului respectiv. La 6 august 1997, reclamantul a solicitat administrației, prin intermediul subprefecturii Tasova, să-și reia funcția. În aceeași zi, administrația și-a refuzat cererea din cauza evoluțiilor legate de posturile vacante. La 8 februarie 2000, Consiliul de Stat a infirmat hotărârea instanței de primă instanță din 27 noiembrie 1996 și a trimis cauza în fața acesteia. El a remarcat că reclamantul fusese concediat de două ori de către administrație, dar că își recâștigase postul ca urmare a hotărârilor instanțelor administrative. În ceea ce privește ultima concediere, el a remarcat că rapoartele de evaluare care au constituit temeiul actului de concediere au fost anulate de instanțele administrative cu privire la recursul reclamantului și că ultimul act de concediere nu avea nici o bază. La 5 iulie 2000, tribunalul s-a conformat în instanță și i-a dat reclamantului câștig de cauză și i-a cerut administrației să plătească o sumă echivalentă cu salariile pe care aceasta ar fi trebuit să i le plătească începând cu 15 iunie 1995. Prin hotărârea din 24 decembrie 2001, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea atacată. Această hotărâre a fost notificată administrației la 23 martie 2002 și a devenit definitivă la 8 aprilie 2002, după ce termenul acordat cererii de rectificare a fost de 15 zile. La 18 mai 2006, reclamantul a informat Curtea că judecata nu a fost încă executată. Cu toate acestea, la 6 noiembrie 2006, după comunicarea cererii către guvern, administrația a plătit reclamantului suma de 363,88 de noi cărți turcești [aproximativ 2 920 de euro]. La 8 noiembrie 2006, acesta din urmă a semnat o reducere a datoriei în beneficiul administrației. La 28 martie 2007, reclamantul a informat Ministerul Afacerilor Externe cu privire la faptul că nu mai dorește să-și continue cererea în fața Curții. La 29 martie 2007, acesta a semnat o altă predare a datoriei în beneficiul administrației. Am fost concediat de primăria din Belevi între 1995-1997, în timp ce eu lucram ca funcționar cu statut de funcționar în perioada de probă. ; 15 august 1997 [la administrație] a permis să-mi reiau funcțiile. Până în prezent, nu am primit nici o plată în conformitate cu judecata Tribunalului Administrativ din Samsun din 5 iulie 2000 pentru perioada în care nu lucrasem. La 6 noiembrie 2006, suma de 5 363,88 de noi cărți turcești au fost plătite pentru toate drepturile și interesele mele moratorii aferente. Nu am nici un alt drept și creanță. Declar și sunt de acord să descarc primăria Belevi. În aceeași zi, întotdeauna în fața notarului, reclamantul a renunțat la reprezentanții săi, domnul Hamdi Güleç și Mesut Bayat, avocați din Ankara, de la dosar. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil într-un termen rezonabil. Invocând același articol, el se plânge de neexecutarea unei hotărâri judecătorești prin care administrația să îi plătească o despăgubire. Guvernul constată că reclamantul a semnat o reducere a datoriei prin care a declarat că a fost plătit și că a descărcat administrația în cauză pentru toate drepturile și interesele sale moratorii care decurg din hotărârea Tribunalului Administrativ din Samsun și adaugă că reclamantul și-a retras reprezentanții dosarului printr-un act notariat. Prin urmare, reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție în fața Curții. În observațiile sale din 29 ianuarie 2007, reprezentantul reclamantului susținea că suma plătită/de plătit nu ar corespunde prejudiciului material real suferit de clientul său și nu ar lua în considerare prejudiciul moral. În opinia Curții, reducerile de datorie semnate de reclamant la 8 noiembrie 2006 și 29 martie 2007, ultima în fața notarului, precum și scrisoarea sa din 28 martie 2007 adresată Ministerului Afacerilor Externe sunt manifestarea voinței sale explicite de a pune capăt procedurii în litigiu. 363,88 de noi cărți turcești (...) au fost plătite pentru toți (...) drepturi și dobânzi moratoriu aferente; el declară solemn, printr-un act notarial, că Prin urmare, Curtea ia act de predarea datoriei reclamantului și decide, după examinarea circumstanțelor cauzei, că litigiul a fost soluționat. Pe de altă parte, Curtea nu constată existența unui alt motiv care să justifice continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) în fine din Convenție]. Prin urmare, este oportun să se pună capăt ui ui . 3 din Convenție și să șteargă cauza din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. T.L. Early Nicolas Bratza Modulul Președinte
Requête n
o
40077/02
présentée par Muttalip KILIÇ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 5 juin 2007 en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza,
président,
MM.
M
me
M.
M
me
juges,
et de M. T.L.
Early,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 septembre 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Muttalip Kılıç, est un ressortissant turc, né en 1960 et résidant à Tașova.
Le 9 juin 1993, le requérant commença à travailler à la municipalité de Belevi («
l’administration
») en tant qu’agent de propreté avec le statut de fonctionnaire en période probatoire.
Le 8 juin 1995, à la fin de la période probatoire qui peut durer deux ans maximum, l’administration le licencia, pour insuffisance professionnelle.
Le 12 juin 1995, le requérant introduisit devant le tribunal administratif de Samsun («
le tribunal
») une action en annulation de cet acte, accompagnée d’une demande d’indemnisation pour les salaires impayés et pour le dommage moral.
Le 27 novembre 1996, le tribunal le débouta de sa demande, au motif que le licenciement était fondé sur les rapports d’appréciation démontrant son insuffisance professionnelle au cours de la période probatoire.
Le requérant se pourvut en cassation devant le Conseil d’État dans le délai légal de trente jours.
Le 18 juin 1997, alors que le recours de pourvoi en cassation était pendant devant le Conseil d’État, le requérant demanda à celui-ci de suspendre l’exécution de l’acte administratif de licenciement.
Le 2 juillet 1997, le Conseil d’État décida de suspendre l’exécution dudit acte.
Le 6 août 1997, le requérant demanda à l’administration, par l’intermédiaire de la sous-préfecture de Tașova, de reprendre son poste. Le même jour, l’administration refusa sa demande en raison des développements survenus au sujet des postes vacants.
En août 1997, l’administration permit la reprise des fonctions du requérant, suite au fait qu’il se soit plaint auprès de la préfecture d’Amasya. Il n’a pourtant pas eu un poste précis.
Le 8 février 2000, le Conseil d’État infirma le jugement de la juridiction de première instance du 27 novembre 1996 et renvoya l’affaire devant celle-ci. Il observa que le requérant avait été licencié à deux reprises par l’administration, mais qu’il avait regagné son poste suite aux jugements des tribunaux administratifs. En ce qui concerne le dernier licenciement, il nota que les rapports d’appréciation ayant constitué le fondement de l’acte de licenciement avaient été annulés par les juridictions administratives sur le recours du requérant et que le dernier acte de licenciement était également sans fondement.
Le 5 juillet 2000, le tribunal se conforma à l’arrêt de cassation et donna gain de cause au requérant. Il enjoignit de surcroît à l’administration de lui verser une somme équivalente aux salaires que cette dernière aurait dû lui payer depuis le 15 juin 1995.
Par un arrêt du 24 décembre 2001, le Conseil d’État confirma le jugement attaqué. Cet arrêt fut notifié à l’administration le 23 mars 2002 et devint définitif le 8 avril 2002, après l’écoulement de quinze jours du délai imparti pour la demande de rectification.
Le 18 mai 2006, le requérant informa la Cour que le jugement n’était toujours pas exécuté.
Cependant, le 6 novembre 2006, après la communication de la requête au Gouvernement, l’administration paya au requérant la somme de
5
363,88
nouvelles livres turques
[environ 2
920 euros]. Le 8
novembre 2006, ce dernier signa une remise de dette au profit de l’administration.
Le 28 mars 2007, le requérant informa le ministère des Affaires étrangères qu’il ne souhaitait plus poursuivre sa requête devant la Cour.
Le 29 mars 2007, il signa devant notaire une autre remise de dette au profit de l’administration. Les passages pertinents de ce document peuvent se lire comme suit
:
«
J’ai été licencié par la mairie de Belevi entre 1995-1997 alors que j’y travaillais en tant qu’agent avec le statut de fonctionnaire en période probatoire
; le 15 août 1997 [l’administration] m’a permis de reprendre mes fonctions. Jusqu’aujourd’hui, je n’avais pas reçu de paiement en application du jugement du tribunal administratif de Samsun du 5 juillet 2000 pour la période où je n’avais pas travaillé. Le 6
novembre 2006, la somme de 5
363,88 nouvelles livres turques m’a été payée pour tous mes droits et intérêts moratoires y afférents. Je n’ai aucun autre droit et créance. Je déclare et accepte décharger la mairie de Belevi.
»
Le même jour, toujours devant notaire, le requérant dessaisit ses représentants, M
es
Hamdi Güleç et Mesut Bayat, avocats à Ankara, du dossier.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement dans un délai raisonnable.
Invoquant le même article, il se plaint de la non-exécution d’une décision judiciaire condamnant l’administration à lui verser une indemnité.
Le Gouvernement fait constater que le requérant a signé une remise de dette par laquelle il déclare avoir été payé et décharger l’administration concernée pour tous ses droits et intérêts moratoires découlant du jugement du tribunal administratif de Samsun. Il ajoute que le requérant a dessaisi ses représentants du dossier par un acte notarié. Le requérant ne peut ainsi plus se prétendre victime d’une violation de droits garantis par la Convention devant la Cour.
Dans ses observations du 29 janvier 2007, le représentant du requérant soutenait que la somme payée/à payer ne correspondrait pas au préjudice matériel réel que son client aurait subi et ne tiendrait pas compte du dommage moral.
Aux yeux de la Cour, les remises de dette signées par le requérant les 8
novembre 2006 et 29 mars 2007, la dernière devant notaire, ainsi que sa lettre du 28 mars 2007 adressée au ministère des Affaires étrangères sont la manifestation de sa volonté explicite de mettre fin à la procédure litigieuse. Il déclare «
que la somme de 5
363,88 nouvelles livres turques (...) a été payée pour tous (...) droits et intérêts moratoires y afférents
»
; il affirme solennellement, par un acte notarié, qu’il n’a «
aucun autre droit et créance
» et «
déclare et accepte décharger la mairie de Belevi
» (voir,
mutatis mutandis
,
Ekici c. Turquie
(déc.), n
o
11703/03, 1
er
juin 2006).
La Cour prend donc acte de la remise de dette du requérant et décide, après examen des circonstances de l’affaire, que le litige a été résolu.
Par ailleurs, elle ne constate l’existence d’aucun autre motif qui justifierait de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
de la Convention).
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
T.L.
Early
Nicolas
Bratza
Greffier
Président