ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4658/2024

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 30 aprilie 2021, sub nr. x, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 26233/12.04.2021 și, în consecință, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata indemnizației/despăgubiri în cuantum total de 7.386,735 RON, respectiv 50% din suma solicitată inițial de 14.773,47 RON reprezentând debit neachitat și penalități de întârziere, datorate conform legii, calculate conform art. 80 din Legea nr. 85/2014 la valoarea debitului neachitat, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1353 din data de 29 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția tardivității formulării acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1353 din data de 29 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 101 din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, în speță, nu se poate reține încălcarea de către șoferul autoturismului x a normei reținute de către instanță, câtă vreme acesta era încadrat în mod corect pe banda 2 care permitea efectuarea manevrei de viraj la stânga.

Dimpotrivă, potrivit dispozițiilor art. 83 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice:

"(2) Marcajul sub forma unei sau unor săgeți, aplicat pe banda ori pe benzile delimitate prin linii continue, obliga la urmarea direcției sau direcțiilor astfel indicate."

Iată cum, în realitate, în sarcina șoferilor încadrați pe banda 2 de drum nu se poate reține obligația legală (rutieră) de continuare a drumului înainte, câtă vreme marcajul rutier este unul cu două săgeți (înainte și la stânga).

Astfel, câtă vreme conform dispozițiilor în materie rutieră șoferul autoturismului x putea efectua în condiții legale inclusiv un viraj la stânga, aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 101 alin. (1) pct. 16 din O.U.G. nr. 195/2002 apare ca fiind, în mod evident, eronată.

În plus, în opinia recurentei-reclamante considerentele prin care instanța de fond a stabilit că în raport de avariile concrete ale celor două autoturisme rezultă că șoferul autoturismului x a încercat să pătrundă pe banda a treia de mers (tăind calea vehiculului deja poziționat pe această bandă) sunt complet nefundamentate în condițiile în care în speță nu a fost dispusă efectuarea unei expertize tehnice auto care să confirme o astfel de împrejurare.

Dimpotrivă, din actele dosarului de daună, în special din desenele realizate de către cei doi șoferi auto, se observă faptul că până la momentul la care șoferul autotrenului situat pe banda a treia de mers nu a tras de volan ușor spre dreapta, traiectoriile celor două vehicule erau paralele și, în condițiile existenței a două benzi de mers spre stânga nici nu ar fi trebuit să se intersecteze.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, potrivit căreia sumele reprezentând penalități de întârziere constituie creanță de asigurare, ca urmare a faptului că ele s-au născut din dreptul de regres al A. împotriva B..

Recurenta-reclamantă a mai apreciat și că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 23/2014, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat și că hotărârea de fond este netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal, și a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Argumentul este unul eronat și contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 23/2014, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege.

Așadar, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) și art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 23/2014, instanța reținând în mod greșit faptul că penalitățile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

Respingând contestația formulată de A. pe motiv că penalitățile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, ele reprezentând un accesoriu, nu conduc la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA.

Recurenta-reclamantă a susținut și că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a considerat și că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, instanța de fond nesocotind faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc.

Odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume, concluzia fiind că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ele reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente:

Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă A. S.A. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 26233/12.04.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă întrucât lipseste un element sine qua non al răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăția asiguratului RCA al B., fiind reținute prevederile art. 27 lit. b) din Ordinul nr. 14/2011 al ASF.

Astfel, persoana vinovată exclusiv de producerea evenimentului rutier ar fi fost șoferul asigurat Casco la A., care a efectuat în mod neregulamentar un viraj la stânga de pe banda a doua de mers, intrând astfel în coliziune cu autoturismul aflat pe banda a 3-a de mers, care vira de asemenea la stânga.

S-a apreciat, de asemenea, că au fost încălcate prevederile art. 101 alin. (1) pct. 16 din O.U.G. nr. 195/2002 de către conducătorul autovehiculului asigurat cu polita facultativă Casco la A., deoarece acesta avea obligația de a respecta regulile privind circulatia pe benzi.

Reclamanta A. S.A. a solicitat invalidarea raționamentului Fondului de Garantare a Asiguraților apreciind că există o culpă comună a șoferilor implicați în evenimentul rutier, în condițiile în care atât șoferii încadrați pe banda 2, cât și cei încadrați pe banda 3, puteau vira la stânga, conform marcajelor rutiere.

Prima instanță a confirmat soluția autorității administrative, reținând că avariile provocate autoturismului x s-au produs în urma evenimentului rutier produs din vina asiguratului A. S.A., care a încălcat prevederile art. 101 alin. (1) pct. 16 din O.U.G. nr. 195/2002, coroborat cu art. 42 și art. 54 din acelasi act normativ, în condițiile în care, din poziția inițială în care se aflau cei doi conducători auto, doar cel care se afla pe banda a treia avea voie să facă manevra de schimbare a direcției de deplasare spre stânga astfel cum intenționa, pentru conducătorii de pe banda doi de mers neexistând decât opțiunea să își continue deplasare pe direcția înainte.

Pentru a răspunde criticilor ce fac obiectul recursului, Înalta Curte reține că, într-adevăr, instanța de fond a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 101 din O.U.G. nr. 195/2002 prin raportare la o situație de fapt care nu era pe deplin lămurită.

Astfel, din analiza coroborată a Constatării amiabile de accident, a declarației conducătorului auto C., a desenelor realizate de cei doi șoferi auto, a procesului-verbal de constatare a daunelor și a planșelor foto, inclusiv a celor atașate cererii de recurs, nu rezultă fără echivoc dinamica producerii accidentului care să susțină considerentele instanței de fond prin care s-a stabilit culpa exclusivă a șoferului asigurat cu polita facultativă Casco la A., respectiv dacă pe acel segment rutier puteau vira la stânga atât șoferii încadrați pe banda 2, cât și cei încadrați pe banda 3.

Or, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO, include dreptul părții de a prezenta judecătorului observațiile și argumentele sale și dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile și observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, controlul de legalitate al actului contestat în cauză neputând fi exercitat fără ca situația de fapt să fi fost lămurită în prealabil.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc situația de fapt cu privire la care să poată aplica în mod corect dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, și, totodată, să administreze mijloacele de probă care se impun în vederea justei soluționări a cauzei.

În consecință, având în vedere că, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea de către instanța de recurs a controlului de legalitate, deoarece situația de fapt a cauzei nu este pe deplin stabilită și ținând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție, se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond la rejudecarea cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1353 din data de 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 17 octombrie 2024.