ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2015/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2021, la 23 septembrie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 2.048.567 RON, reprezentând o parte din diferența dintre valoarea de 2.548.567 RON, constând în prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 13 martie 2009 întocmit de expertul evaluator A. și valoarea de 53.787 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 46.312 mp, situat în Sighetu Marmației, str. x, jud. Maramureș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Prin întâmpinarea depusă la 18 ianuarie 2022 pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiate.

La 14 martie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a PFA A. și B., solicitând introducerea în cauză a acestora, iar, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

Prin sentința nr. 781 din 23 mai 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în garanție, ca tardivă. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă. A obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus. A respins cererea persoanei chemate în garanție PFA A. privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1500 A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile declarate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, precum și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 781 din 23 mai 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-chemat în garanție B., ca nefondate.

Împotriva deciziei nr. 1500 A din 22 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate, în sensul că, deși instanța de apel a reținut că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoștința reclamantului Ministerul Finanțelor existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea reală a acestor imobile, stabilită ca urmare a reevaluării făcute cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare, a apreciat că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului prescripției este data finalizării controlului Curții de Conturi din 2013, prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, ce a fost validat prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București.

În susținerea motivului de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a menționat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitoare la prescripția extinctivă, referitor la stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind cel al emiterii titlului de conversie, respectiv 15 septembrie 2009.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Recurentul a învederat că instanța de apel a apreciat eronat regulile generale din materia prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripției are caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv, după caz, mixt, de vreme ce art. 7 prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune."

A susținut că, din interpretarea normei menționate rezultă că nașterea dreptului la acțiune are loc la data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

De asemenea, a arătat că regula prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar și pe cel care răspunde de ea, precum și unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, având doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie), aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite.

Pe de altă parte, la data întocmirii raportului inițial de evaluare sau ulterior, nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

A arătat că nu avea cum să cunoască despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În acest sens, a menționat că intimata este o persoană juridică distinctă de recurent, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor Publice și aceasta.

A învederat că nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei de despăgubire, astfel cum a indicat curtea de apel, deoarece, la acel moment se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube. Or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei.

Recurentul a afirmat că, din considerentele deciziei recurate rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul Lege nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Așadar, în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamantul nu doar că putea să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, dar avea și obligația/atribuția legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare.

Referitor la răspunderea statului, a apreciat că în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

De asemenea, a susținut că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurenții erau în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel.

Recurentul a arătat că din circumstanțele cauzei reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18.01.2021 emise de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață.

Prin întâmpinarea depusă la data de 5 februarie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat inadmisibilitatea recursului, susținând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 2 aprilie 2024, intimatul-chemat în garanție B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca inadmisibil sau ca nefondat.

Înalta Curte, la termenul din 26 septembrie 2024, a calificat chestiunea inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepție procesuală ce vizează condițiile de exercitare ale recursului.

Totodată, la același termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, ridicată de intimatul-chemat în garanție B. prin întâmpinare, reținând că prin memoriul de recurs recurentul a pus în discuție aspecte care se referă la interpretarea normelor aplicabile judecății, cu precădere la momentul de începere a curgerii termenului de prescripție, în considerarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar aceste aspecte permit examinarea recursului prin prisma art. 488 C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, curtea, deși a menținut soluția instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune (prin care s-a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel al pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal), prin care a fost validat raportul Curții de Conturi, iar nu cel al emiterii adresei nr. x din 18 ianuarie 2021), în apel s-a constatat că termenul de prescripție începe să curgă de la data emiterii titlului de conversie/deciziei de despăgubiri (decizia nr. 8392/FF din 23 iulie 2009).

Contrar susținerilor recurentului, considerentele enunțate nu sunt contradictorii și nu se circumscriu motivului de recurs invocat.

În sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele contradictorii sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce fundamentează soluția instanței, determinând, astfel, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

În cauză, instanța de apel a redat într-o manieră clară argumentele pe care le-a avut în vedere la adoptarea soluției asupra apelului declarat de recurent împotriva hotărârii primei instanțe și, ținând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a schimbat considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, oferind propria motivare care să susțină soluția de menținere a hotărârii pronunțate în primă instanță (de respingere a acțiunii formulate, ca prescrisă).

Astfel, curtea a reținut, spre deosebire de prima instanță, că paguba este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control, apreciind că relevant este momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, care în speță este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului, respectiv 23 iulie 2009.

Înalta Curte reține că pretinsa contradictorialitate invocată de recurent nu este cea vizată de textul legal menționat, neputându-se circumscrie ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca atare, reținerea de către instanța de apel, ca moment obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind data emiterii deciziei de despăgubire, nu reprezintă o motivare contradictorie, de natură să atragă casarea deciziei atacate prin prisma cazului de casare invocat, de vreme ce acest aspect nu a condus la pronunțarea unei soluții diferite față de cea a instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, termenul de prescripție fiind considerat, în raport de acest reper, împlinit anterior, titlul de despăgubiri fiind cel care a stat la baza emiterii titlurilor de conversie.

Pentru aceste considerente, criticile recurentului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

6.2 Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În esență, criticile de nelegalitate invocate pe acest temei vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondată și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă.

În ceea ce privește atragerea răspunderii civile delictuale - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 46.312 mp, situat în Sighetu Marmației, str. x, jud. Maramureș, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 13 martie 2009, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 13 martie 2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate.

Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 8392/FF din 23 iulie 2009, beneficiarului fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent.

Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 781 din 23 mai 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin decizia nr. 1500 A din 22 noiembrie 2023, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței menționate fiind respins ca nefondat, reținându-se că un termen de 3 ani de la emiterea deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaște existența pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, emițând decizia nr. 8392/FF din 23 iulie 2009, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie aferent.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și persoana care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 9 septembrie 2020, din dispoziția Curții de Conturi a României.

Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu pentru stabilirea momentului de început a curgerii termenului de prescripție.

Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale."

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 9 septembrie 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și persoana care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 8392/FF din 23 iulie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la despăgubiri și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei.

Înalta Curte nu va reține criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și ale art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparținând instituțiilor sale.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuțiilor în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul PFA A. la 13 martie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 8392/FF din 23 iulie 2009, respectiv a titlului de conversie aferent.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege.

Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaționale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1500A din 22 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant, aflat în culpă procesuală, la plata către intimatul-chemat în garanție B. a sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform dovezii de plată aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1500A din 22 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimatul-chemat în garanție B. a sumei de 1.785 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Dată

Tip

Sursă

03/12/2021

Cerere de chemare în judecată

D.

21/01/2022

Cerere

Reclamant - D.

05/07/2022

Cerere de apel

Reclamant - D.

12/01/2023

Cerere de recurs

Apelant - D.

21/02/2023

Dovadă de achitare taxa de timbru

Recurent - D.

27/03/2023

Precizări

Recurent - D.

22/09/2023

Proces-verbal de îndeplinire a procedurii de citare

Intimat - PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CHIȘINEU CRIȘ, Recurent - D.

27/09/2023

Proces-verbal de îndeplinire a procedurii de citare

Intimat - PARCHETUL DE PE LANGA JUDECĂTORIA CHIȘINEU CRIȘ, Recurent - D.

10/05/2024

Cerere judecare în lipsă

E.

Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.