ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1581/2024

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.813.912 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 320 mp, situat în București, Intrarea Mămulari (corespondent cu str. x), nr. 7, sector 3 și valoarea de 3.211.866 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 12 noiembrie 2008 întocmit în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a numiților A. S.A. și B., solicitând introducerea în cauză a acestora și, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, obligarea chemaților în garanție la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului. La termenul de judecată din 6 aprilie 2022, tribunalul a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 585 din data de 20 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu persoanele chemate în garanție A. S.A. și B., ca tardiv formulată, a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție A. S.A. suma de 2.975 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și a obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 3.500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat stabilit conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1192A din data de 11 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 585 din data de 20 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatele-chemate în garanție B. și A. S.A., ca nefondate. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Declararea recursului Împotriva deciziei civile nr. 1192A din 11 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 19 decembrie 2023 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 2. II.3. Motivele de recurs Invocând incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod greșit că momentul la care putea și avea posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al datei emiterii deciziei de despăgubire nr. 4245 din data de 23 aprilie 2009. A arătat că, din interpretarea art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Totodată, a afirmat că regula instituită de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea și un moment obiectiv, constând în data, judecătorește stabilită, când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, în opinia recurentului-reclamant, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. A susținut că, dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv. Recurentul-reclamant a subliniat că, în materie delictuală, a se afirma în circumstanțe precum cea de față, privitoare la plăți pretins a fi nelegale, că titularul dreptului la acțiune cunoaște paguba și pe cel răspunzător de ea chiar la data faptei ilicite echivalează cu un nonsens care anihilează regula legală, or, regulile de drept trebuie aplicate, iar nu nesocotite pe cale de interpretare. Astfel, a arătat că, în speță, chiar dacă la momentul derulării procedurii administrative intimata-pârâtă s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere existența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. A subliniat și că, la data întocmirii raportului inițial de evaluare și ulterior acestuia nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și intimata-pârâtă. A considerat că nu putea cunoaște existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, intimata-pârâtă fiind o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă, la un moment dat, au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor Publice și aceasta. Ca atare, a apreciat că nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei de despăgubire, deoarece, la acel moment, se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate neechivalând cu cunoașterea existenței pagubei. A subliniat că, față de cele anterior arătate, se afla în imposibilitatea de a cunoaște existența pagubei la momentul indicat de către instanța de apel. Recurentul-reclamant a mai invocat și că, din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, a afirmat că, instanța de apel a apreciat în mod eronat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020 emise de autoritatea intimată-pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. II.

Apărările formulate în cauză La data de 21 februarie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din data de 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român nu a depus răspuns la întâmpinare. II.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 mai 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității invocată de intimata-pârâtă ca fiind o apărare de fond și a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant, a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel emiterii deciziei de despăgubire, de vreme ce la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Criticile relevate sunt nefondate. Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în București, Intrarea Mămulari (corespondent cu str. x), nr. 7, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 4245 din data de 23 aprilie 2009 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlurile de conversie în acțiuni nr. 700 din data de 11 iunie 2009 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiară. Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, moment de la care recurentul-reclamant putea să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare de producerea acestuia. Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Deci textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și a întinderii acesteia, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant, în realitate, a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013. Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa. În plus, Înalta Curte reține că Statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obține protecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune. Cum în cazul particular al speței se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie. Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că: "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului". Sub aspectul curgerii prescripției extinctive, prin aceeași decizie, s-a reținut că: "nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului" (par. 54). Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate" (par. 57). Instanța supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei și nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată. "Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive" (par. 61). Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive" (par. 62), iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale. În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților adresei nr. x din data de 18 februarie 2020 decurgând din diferențele de valoare a imobilului constatate în privința raportul de evaluare întocmit în 2008. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e). De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a), ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în 2008 și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunțate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate elementele care, în speță, l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2020). În acești termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 1192A din data de 11 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.