ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1364/2024

Ședința publică din data de 21 mai 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 19 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.065.012 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.331.361 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.12.2008 întocmit de expertul evaluator A. și valoarea de 266.349 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din terenul intravilan de 1.060 mp și construcția demolată de 129 mp, situat în municipiul Târgu-Jiu, str. x, jud. Gorj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce privește suma de 565.012 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON, de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății în ceea ce privește suma de 565.012 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON, de la data emiterii titlurilor de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 459 din 15 martie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

A fost respinsă, ca tardivă, cererea de chemare în garanție.

Prin decizia nr. 261A din 17 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 459 din 15 martie 2022 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva deciziei nr. 261A din 17 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul Ministerul Finanțelor - în nume propriu și în reprezentarea Statului Român a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs, recurentul susține că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., ceea ce ar atrage incideța motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect solicită a se observa cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, care ar fi inclus în calitate de reclamanți atât pe Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, cât și pe Ministerul Finanțelor în nume propriu, în considerarea dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora: "Titlul de plată se emite de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților/.../și se plătește de către Ministerul Finanțelor în cel mult 180 de zile de la emitere". Deși atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de apel au fost formulate atât de Ministerul Finanțelor, în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român, se poate observa astfel că apelul a fost respins doar în ce privește pe apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

În al doilea rând, recurentul-reclamant menționează că a învederat instanțelor de judecată (primei instanțe și celei de apel) - chiar prin cererea de chemare în judecată (ultima filă a acesteia), împrejurarea că:

"în cadrul probei cu înscrisuri depunem printre altele, următoarele acte în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269 - 270

1

C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților".

Înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei emană de la funcționarii Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aflați în exercitarea atribuțiilor acestora, astfel că respectivele înscrisuri sunt, potrivit art. 269 C. proc. civ., înscrisuri autentice.

În speță, prin înscrisuri, se înțelege adresele și documentele anexate acestora, întocmite și transmise chiar de către intimata-pârâtă Ministerului Finanțelor, acestea reprezentând acte sau fapte juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către ANRP, fiind relevante întrucât conțin informații necontestate, anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate.

De îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit. De aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției trasate - funcționari ai intimatei-pârâte ANRP. Efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Așadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei - sarcina probei revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În raport de dispozițiile art. 1171 din vechiul C. civ. și ale art. 1241 din noul C. civ. în materie de contracte, înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare.

În prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român - și care au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - reprezintă înscrisuri autentice, în înțelesul art. 269 din C. proc. civ.

Prin urmare, pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, dacă ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității.

Or, din actele dosarului rezultă, în mod evident, faptul că pârâta ANRP nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator S.C. B. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, intimata-pârâtă ANRP a fost cea care a înștiințat pe recurentul-reclamant despre existența și întinderea prejudiciului - reprezentat de diferența dintre-valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. B. S.R.L. - și a solicitat acesteia să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Concluzionând, recurentul-reclamant arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 269 - 271 din C. proc. civ., în raport de care înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt furnizate de ANRP în susținerea solicitării adresate Ministerului Finanțelor de a iniția demersuri în justiție pentru recuperarea prejudiciului a cărui valoare a fost expres indicată de pârâtă.

Atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și rezultatul încălcării art. 1241 din noul C. civ. și ale art. 1171 din vechiul C. civ., situație ce atrage aplicabilitatea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de conținutul înscrisurilor și, în special, de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, de modalitatea de calcul al acestei valori și de fapta ilicită ce a generat prejudiciul, -în condițiile în care intimata-pârâtă ANRP nu a contestat respectivele înscrisuri și nu s-a înscris în fals împotriva acestora - rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, încălcarea prevederilor art. 9 C. proc. civ. atrăgând, de asemenea, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se folosește de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul critică hotărârea instanței de apel din perspectiva nerespectării exigențelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că aceasta nu ar cuprinde nicio mențiune referitoare la apelul exercitat de Ministerul Finanțelor în nume propriu.

În raport cu prevederile art. 425 C. proc. civ. evocate de recurent, "(1) Hotărârea va cuprinde: a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2) ... b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele și codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Analizând hotărârea atacată prin raportare la textul de lege anterior redat, Înalta Curte constată că prima instanță de control judiciar a inserat în cuprinsul hotărârii toate mențiunile prevăzute la art. 233 C. proc. civ. și s-a pronunțat motivat asupra tuturor criticilor invocate prin cererea de apel, care a cuprins motive comune de nelegalitate, formulate în mod unitar de Ministerul Finanțelor, parte care a acționat atât în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român.

Cât privește menționarea greșită în dispozitiv a părții care a declarat apel, prin omiterea referirii faptului că Ministerul Finanțelor ar fi acționat și în nume propriu, iar nu doar în reprezentarea Statului Român, aceasta poate fi îndreptată doar prin procedura prevăzută de art. 442 C. proc. civ., iar nu în calea extraordinară de atac a recursului, partea interesată neavând un drept de opțiune între utilizarea procedurii speciale și exercitarea căii de atac, astfel cum dispune art. 445 C. proc. civ.: "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444."

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar și care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în etapa pre litigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului.

Înalta Curte constată că prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității, cât și omologarea raportului de evaluare de către pârâta ANRP, ce a condus la emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a Deciziei nr. 4967/23.04.2009.

Instanța de apel, validând soluția primei instanțe, în mod corect, a analizat unicul motiv de apel invocat de apelantul-reclamant privind forța probantă a probelor administrate în cauză.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă ANRP și care reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că trei dintre mijloacele de probă administrate sunt înscrisuri autentice, respectiv Decizia nr. 4967/23.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin care s-a decis emiterea titlului de despăgubire pentru valoarea de 1.284.936,03 RON, titlul de conversie reprezentat de Decizia nr. 1176/19.10.2009 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și raportul de verificare a raportului de evaluare inițial.

Cele trei înscrisuri au fost întocmite de o autoritate publică, "în forma și condițiile stabilite de lege", situație care corespunde definiției înscrisului autentic, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ., având puterea doveditoare conferită de lege prin art. 270 alin. (1) C. proc. civ., însă numai cu privire la aspectele enumerate limitativ de dispozițiile art. 269 alin. (1) teza I C. proc. civ. - "Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului".

Așa cum în mod legal a reținut instanța de apel, cele trei înscrisuri fac dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptul că cele două acte emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de la unul dintre angajații acestuia, că semnăturile existente pe cele trei înscrisuri aparțin celor menționați ca semnatari și, în cele din urmă, că actul exprimă voința autorității emitente cu privire la conținutul înscrisului.

Cele trei înscrisuri nu sunt apte să dovedească decât că în favoarea persoanelor îndreptățite s-au acordat măsuri reparatorii pentru suma de 1.284.936,03 RON, sub formă de acțiuni, prin emiterea titlului de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005, și că raportul de evaluare ce a stat la baza acordării despăgubirilor a fost verificat de unul dintre angajații pârâtei.

În ce privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză reprezentând rapoarte de expertiză extrajudiciare, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că este vorba despre două rapoarte de evaluare, care însă nu sunt însă înscrisuri autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., astfel încât, contrar celor susținute de reclamant, ele nu fac dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește conținutul lor.

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant reiterează caracterul de înscrisuri autentice ce ar fi fost în mod abuziv înlăturate din analiza de instanțele fondului, fără a indica în mod expres ce înscrisuri ar avea această natură. De asemenea, se remarcă o reiterare a motivelor de apel, în recursul formulat nefiind dezvoltate critici concrete în raport de motivarea instanței de apel, ci alegații cu caracter general privind înlăturarea nelegală a înscrisurilor autentice emanând de la pârâtă în etapa pre litigioasă.

Din susținerile recurentului având un puternic caracter ambiguu, reiese că se cere instanței a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2008, depus de asemenea la dosar de către reclamant, afirmându-se că din actele ulterioare ar rezulta consimțământul ANRP cu privire la conținutul înscrisului.

Înalta Curte reține că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Mai mult, Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în cauză în etapa pre litigioasă, concluzionând că ele cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor realizate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a Deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de Curtea de Conturi, terminologia uzitată pentru aceste mijloace de probă fiind cea de expertize extrajudiciare, astfel încât acestea nu se pot încadra în enumerarea mijloacelor de probă prevăzută de art. 250 alin. (2) C. proc. civ.

În ce privește rapoartele de expertiză extrajudiciară administrate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanța nefiind ținută de concluziile acestora ci, i se recunoaște posibilitatea de a reține sau înlătura, motivat concluziile acestei probe, ori, în situația în care au fost administrate două rapoarte de expertiză, se recunoaște posibilitatea de menținere a concluziilor unuia dintre rapoarte în detrimentul celuilalt.

Rezultă așadar, contrar susținerilor recurentului, că instanța de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 269-271 din C. proc. civ., realizând o analiză proprie, efectivă și substanțială atât de ordin calitativ, cât și cantitativ.

Cu privire la modul în care prima instanță a apreciat probele, instanța de apel a reținut că apelantul-reclamant nu a formulat în apel niciun fel de critici, devenind astfel incidente dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat. În consecință, în lipsa unor motive de apel care să privească aprecierea celor două rapoarte de evaluare, hotărârea primei instanțe nu a fost cercetată sub acest aspect.

Concluzionând, curtea de apel a expus, în motivarea hotărârii pronunțate, situația de fapt și concluziile care se desprind din aceasta, respectiv inexistența faptei ilicite, o atare concluzie fiind susținută de considerente verificabile, cu trimitere directă la modul în care probele au fost coroborate, respectiv motivele care au determinat primirea unor probe și respectiv înlăturarea altora.

Analiza concretă a motivelor care au format convingerea instanțelor fondului nu poate fi realizată în calea de atac a recursului, fiind vorba despre chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate a cauzei.

Urmează, de asemenea, a fi respins motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în conjuncție cu pct. 5 anterior analizat, recurentul invocând încălcarea art. 1241 C. civ. privind forța probantă a înscrisului, prin raportare la dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., concluzia desprinzându-se în mod firesc din împrejurarea respingerii motivului de recurs principal invocat, vizând în fapt aceeași materie.

În ceea ce privește pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 9 C. proc. civ., se reține că textul legal poartă denumirea marginală "dreptul de dispoziție al părților" și are în vedere limitele procesuale trasate prin cererile și apărările părților. Prin simpla susținere a faptului că instanța de apel s-a substituit intimatei-pârâte și a încuviințat, practic, o apărare pe care această parte nu a formulat-o, recurentul-reclamant își exprimă în fapt nemulțumirea față de soluția pronunțată, nereușind să evidențieze vreun motiv de nelegalitate cu privire la aspectul invocat.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor - în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 261A din 17 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2024.