Decizia nr. 1019/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1024/2022 a Tribunalului București

Pretențiile deduse judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 22 septembrie 2022, reclamantul Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 604.395 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.142.031 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x/29.11.2010, și valoarea de 537.636 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, în ce privește imobilul compus din teren intravilan în suprafață de 1.140 mp și casă în suprafață de 201 mp, situat în Cluj Napoca, str. x (fosta Pietroasa), actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. La 28 martie 2022, pârâta a depus la dosar cerere de chemare în garanție a A. S.A., B., C., D., C., E., F..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1024 din 17 iunie 2022, Tribunalul București, secția III-a civilă a respins cererea pârâtei de chemare în garanție, ca tardivă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 755A din 17 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de către reclamant, a anulat, în parte, sentința civilă apelată, și, evocând fondul, a admis excepția prescripției și a respins cererea principală, ca prescrisă, a menținut sentința cu privire la soluția dată cererii de chemare în garanție.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 27 septembrie 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normei de drept material cuprinse în art. 2.528 alin. (1) din C. civ., sens în care a învederat că instanța de apel a apreciat nelegal că momentul de la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei este data rămânerii definitive a sentinței nr. 2767/17.10.2014 pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, deși, în realitate, s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021.

Apărările formulate în cauză La 20 noiembrie 2023, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subisidiar, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În prezenta cauză, recurentul-reclamant s-a conformat acestor exigențe legale, întrucât argumentele invocate în memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normei de drept material cuprinse în art. 2.528 alin. (1) din C. civ., învederând că instanța de apel a apreciat nelegal că momentul de la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei este data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, deși s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba mai devreme de data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021. Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în cauză nu se poate reține că momentul la care trebuiau să fie cunoscute paguba și cel care răspunde de ea este 19.01.2021, când a fost înregistrată, în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa nr. x/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 29.11.2010 și valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în ceea ce privește imobilul compus din teren intravilan în suprafață de 1.140 mp și casa în suprafață de 201 mp, situat în mun. Cluj Napoca, str. x. Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora prescripția începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această chestiune de drept nu a fost criticată în recurs și, oricum, reglementarea este identică și în vechea reglementare (art. 8 din Decretul nr. 167/1958). Prevederile art. 2.528 alin. (1) din C. civ. instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speță, 3 ani, conform art. 2.517 din C. civ.), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa. Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să promoveze acțiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei, la care face trimitere art. 2.528 alin. (1) din C. civ. ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o. Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret. În cauză, recurentul-reclamant a susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative. Această susținere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, neavând relevanță, din perspectiva aplicării art. 2.528 alin. (1) din C. civ., înregistrarea în evidențe a adresei nr. x/18.01.2021. Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de către Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială. Dimpotrivă, Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său. Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în paragraful 53 al Deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019. În schimb, Statul Român a rămas în pasivitate până în luna septembrie 2021, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripției dreptului material la acțiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes. În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu prezintă nicio relevanță data înregistrării în evidențe a adresei nr. x/18.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 2.528 alin. (1) din C. civ., atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv. Față de aceste considerente, constatând că este neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurentul-reclamant, precum și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.