ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 13/2024
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 13/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 9 ianuarie 2024
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a solicitat să constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale; a solicitat, de asemenea, obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Reclamanta A. a depus cerere modificatoare, solicitând, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA, constând în: 1. în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 - 15458,26 RON, calculate până la de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, menține solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1186 din 24 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, excepția lipsei de obiect, excepția tardivității și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii legale în materie civilă, calculate potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.178,66 de RON, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial; a respins cererea în rest, ca neîntemeiată.
Recursurile exercitate în cauză
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.
3.1. Reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată.
În motivarea cererii de recurs, reclamanta susține că sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, reflectând încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
Făcând trimitere la antereferitele prevederi normative, dar și la cele ale art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 și art. 38 din Norma ASF 23/2014, recurenta - reclamantă a arătat că aceste texte reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități.
Recurenta - reclamantă susține că, întrucât acestea devin incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA ar fi obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată.
Mai arată recurenta că nu ar exista nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.
În opinia recurentei, ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". În speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani.
Recurenta mai opinează că dobânda penalizatoare trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.
În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie, în opinia recurentei, să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.
În considerarea celor de mai sus, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, admiterea acțiunii precizate și, în rejudecare, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 11.03.2016 constând în:
- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011);
- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de la care achitării despăgubirilor de către FGA.
3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, arată că sentința pronunțată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), art. 11, art. 13 alin. (5) și 14 alin. (1) din Legea 213/2015, precum și a art. 8 alin. (3) și art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004.
Astfel, se susține că instanța de judecată a pronunțat soluția cu încălcarea competentei exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2, alin. (3), art. 11 și art. 14 alin. (1) și art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015.
Conform Deciziei Autorității de Supraveghere Financiară nr. 2034 din data de 27.08.2015, privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a B. - S.A, s-a declanșat procedura administrativă privind efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asigurărilor, din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantat a asiguraților.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015:
"Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5."
Art. 11 din aceeași lege prevede că:
"Fondul asigura efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege".
Potrivit prevederilor art. 13 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 213/2015:
"(2) Fondul va publica pe și site-ui propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor.
(3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.
(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) dm Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare".
Urmarea procedurii administrative de plată prevăzută de Legea 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obține despăgubiri, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancțiunea inadmisibilității cererilor, astfel cum instanțele de judecată au statuat, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Se mai susține că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.
Dacă prin acțiunea de față intimata solicită penalități/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu există nicio justificare legală sau rațională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor-așa cum a făcut-o - și plata de penalități sau dobânzi, în temeiul legii, așa cum pretinde în cauza de față.
În ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii - cu cele două capete de cerere menționate - acesta este stabilit de art. 11 din lege, fiind în general de minim 6 luni dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător. În ceea ce privește Deciziile emise de FGA, în privința termenului de contestare, așa cum se cunoaște, acesta este de 10 zile de la comunicarea Decizie de respingere, astfel cum dispun prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.
Prin urmare legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, dar nu în orice condiții, ci numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului - deci potrivit regulii instituită în cadrul art. 8 din lege - respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaște și determina întinderea pagubei la data promovării acțiunii principale împotriva actului vătămător.
În situația în care producerea pagubei are loc într-un interval de timp anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ, iar persoana vătămată cunoaște ori, cu o diligentă rezonabilă, poate cunoaște existența și întinderea pagubei, aceasta trebuie să solicite repararea prejudiciului în integrum odată cu acțiunea principală (împotriva actului cauzator al prejudiciului), potrivit regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Cu alte cuvinte, în această situație, este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispozițiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedește existența unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ.
Or, în cauza de față, intimata nu face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ care a făcut obiectul dosarului x/2018, de vreme ce aceasta solicită penalități de întârziere/dobânzi în temeiul legii, respectiv în temeiul unei dispoziții prevăzute în legislația RCA în sarcina asigurătorilor, respectiv Ordinului CSA 14/2011, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului propriu a intimatei sau, în privința dobânzilor, în temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude iarăși o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu.
Recurenta mai consideră că instanța a identificat greșit cauza acțiunii, intimata solicitând despăgubiri nu pentru emiterea nelegală a Decizie FGA 14452/03.05.2018, ci pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de plată nr. x/16.03.2016, astfel încât instanța de fond a considerat în mod greșit că este îndeplinită premisa stabilită de art. 19 din Legea 554/2004 - de existența a unui act administrativ tipic sau asimilat suspus cenzurii instanței de contencios și anulat de aceasta.
Pe de altă parte, recurenta susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția tardivității, ridicata prin întâmpinare, dreptul material la acțiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cerea de plată nr. x/16.03.2016 fiind stins.
Art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004 prevede:
"Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."
Acest termen trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcție de care se poate aprecia dacă cererea de plată a fost soluționată în termen sau nu, iar în cauza de față evident că acest termen a trecut demult, iar faptul că se cer accesorii a căror prescriere se face diferit nu are nici relevanță de vreme ce dreptul material la acțiune s-a stins prin prescripție de mai bine de 2 ani.
II. Soluția instanței de recurs
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ambele părți litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanțe invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din perspective diferite.
Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
II.1. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că argumentele centrate pe împrejurarea că prima instanță în mod greșit a respins excepțiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, se reține că sunt nefondate criticile formulate, având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) și (2) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."
De asemenea, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:
"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."
Analizând aceste dispoziții legale, se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza în cauză, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că, într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, se reține că în mod corect prima instanță a reținut că această sancțiune intervine în cazul exercitării unei acțiuni civile în contextul în care legiuitorul interzice formularea unei cereri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, în cauză un eventual conflict juridic între art. 19 din lege și alte norme legale speciale nu atrage inadmisibilitatea cererii, ci eventual, netemeinicia acesteia.
Prin urmare, rezultă că persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anulare a actului administrativ, sau printr-o cerere separată, aceasta din urmă fiind însă condiționată, așa cum s-a arătat, de respectarea termenului de prescripție.
Altfel spus, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul permite, pe cale de excepție, formularea unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, așa încât în mod corect a fost respinsă inadmisibilitatea acțiunii.
Referitor la excepția tardivității acțiunii, de asemenea, se reține că în mod legal a fost respinsă de prima instanță, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:
"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, plata efectuându-se tot în aceeași perioadă, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.
Pentru aceleași considerente, în mod corect a fost respinsă și excepția prescripției.
Așa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 31.03.2021, care ulterior a fost modificată.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/29.01.2016, motivat de faptul că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.
Ulterior, prin sentința nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a anulat decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând în rest acțiunea.
Prin urmare, câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul și nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/16.03.2016.
Așadar, rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanței (30.03.2021) existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale.
În privința cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale, respectiv în ceea ce privește intervalul în care este datorată dobânda, în mod greșit instanța de fond a reținut că acesta începe de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.
Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.:
"(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.".
Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.
Într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/16.03.2016, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.
Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».
În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății.
Așadar, creanța principală - 5948 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.
Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu a fost învestită și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.
În aceste condiții, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalității de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenței sau inexistenței dreptului la acordarea sumei de 5948 RON în beneficiului părții reclamante.
Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată, la data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/16.03.2026, anume suma de 5948 RON, respectiv doar despăgubirea cerută de reclamantă, fără penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, context în care se poate observa că respingerea cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința dreptului pretins.
De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 5948 pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).
În sfârșit, vinovăția intimatului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.
Concluzionând, Înalta Curte constată că odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.
De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.
În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, anume suma de 5948 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.
Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 5948 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.
Așadar, intervalul în care este datorată dobânda este reprezentat perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, și nu, cum greșit a reținut instanța de fond, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021.
II.2. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în ceea ce privește achitarea dobânzilor.
O primă critică adusă sentinței atacate a vizat încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire și la dispozițiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 și art. 38 din Norma ASF 23/2018. Recurenta-reclamantă a susținut că aceste texte administrative normative reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități.
Contrar acestor susțineri, în ceea ce privește cererea în despăgubiri reprezentând penalități de întârziere, instanța de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, pronunțată în interesul legii, potrivit cărora "77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ..(...)"
În cauză, deși recurenta-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existența prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluționată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalități de întârziere.
Or, soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluționarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv.
Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se reține că aceasta nu face dovada existenței unui act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii.
În aceste condiții, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptățită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluționarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.
Nu se poate susține așadar, în mod valid, că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naștere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - și prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluționării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate.
În acest sens, instanța de recurs reține că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38) are în vedere situația nesoluționării în termen de către asigurătorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situația respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO.
Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogației și nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina intimatului-pârât obligația de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situația premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare).
În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situații aceasta fiind ținută să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a nelegalității actului tipic sau asimilat. În speța de față, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existența unui act administrativ tipic nelegal, nu și cu privire la existența actului administrativ asimilat nelegal (nesoluționarea în termen).
În consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalități de întârziere pentru nesoluționarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Ultima critică de nelegalitate formulată a vizat cuantumul dobânzii legale, recurenta-reclamantă susținând că aceasta trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3) al aceluiași text normativ, așa cum în mod greșit a făcut prima instanță.
Dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevăd că:
"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale… (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.".
Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită recurentei-reclamante reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților și vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esențială a acordării sumei în discuție cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.
În consecință, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că pârâtul FGA nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nu a acționat în calitate de autoritate contractantă, nefiind nici în prezența unui raport juridic contractual, astfel că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige reclamanta la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.
Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va stabili momentul începerii termenului pentru calculul dobânzii legale ca fiind 03.05.2018, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate; va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta - reclamantă la plata către partea pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1186 din 24 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:
Stabilește momentul începerii termenului pentru calculul dobânzii legale ca fiind 03.05.2018.
Menține în rest sentința recurată.
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 100 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.