ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 974/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei 17.845.971 RON, reprezentând diferența dintre prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare și prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus situat în Pitești, Calea x și str. x, jud. Argeș, jud. Dâmbovița, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 632 din 29 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea principală formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu chemații în garanție A., B., C. și D., ca rămasă fără obiect și, pe cale de consecință, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 3000 RON către chematul în garanție D., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 357 A din 9 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva sentinței civile nr. 632 din 29 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 632 din 29 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul-chemat în garanție D.. A respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de apelantul-chemat în garanție A. împotriva sentinței civile nr. 632 din 29 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 357 A din 9 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul Ministerul Finanțelor - în nume propriu și în reprezentarea Statului Român și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au declarat recurs. a) Recursul formulat de reclamantul Ministerul Finanțelor - în nume propriu și în reprezentarea Statului Român: Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2525 C. civ. Instanța de apel a reținut în mod greșit că momentul la care reclamantul ar fi putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este data emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire sau, cel mai târziu, data la emiterii titlurilor de plată. O condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, recurenții-reclamanți erau în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de autoritatea pârâtă prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Această concluzie se răsfrânge asupra efectelor sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014. Chiar dacă reclamanții din prezenta cauză ar fi fost parte în litigiul respectiv sau ar fi fost notificați despre existența hotărârii anterior menționate, tot nu ar fi putut iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăți supraevaluate, întrucât aceasta ar fi fost stabilită ulterior, ca urmare a executării de către Președintele ANRP a măsuri care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare". b) Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților: În temeiul dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON la fond, reprezentând onorariu de avocat. Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța are prerogativa de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. Pârâta arată că a formulat cerere de chemare în garanție ca urmare a acțiunii formulată de Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, astfel că instanța de fond în mod eronat a apreciat că pârâta este în culpă și a obligat-o la plata de cheltuieli de judecată. Instanța de fond a analizat excepția prescripției cererii de chemare în judecată și în mod corect a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți este prescrisă. Astfel reclamanții sunt cei în culpă, fără cererea formulată de reclamanți nu ar fi existat cererea de chemare în garanție. Instanța de fond nu a avut în vedere că între cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție trebuie să existe o legătură de dependență și subordonare în sensul că soluția cererii principale influențează și soluția cererii de chemare în garanție. Astfel având în vedere că cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cererea de chemare în garanție indiferent dacă a fost tardiv sau nu formulată tot ar fi fost respinsă. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta-pârât apreciază în mod neîntemeiat instanța a obligat-o la suportarea acestora, făcând abstracție de situația de fapt și de drept existentă în speță. Deși cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, chiar în prezența unor înscrisuri probante, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită si să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum si de obiectul si complexitatea cauzei. La momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, instanța s-a raportat la suma solicitată de chemata în garanție și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului. Având în vedere obiectul dosarului, lipsa noutății și faptul că acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, apreciază că onorariul de avocat poate fi redus considerabil. În susținere, invocă aspectele reținute în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, prin care s-a statuat că "prerogativele instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil." În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. Cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată. Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ. statuează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată aflându-se exclusiv ideea de culpă procesuală, culpa fiind dovedită prin însăși hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. Astfel, apreciază că, prin analogie, în speță, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Apărările formulate în cauză: Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se folosește de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară. Intimatul-chemat în garanție A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, invocată de intimatul-chemat în garanție A., se reține că susținerile recurenților din cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât excepția nulității urmează a fi respinsă. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse: Recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor face referire la faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă. Critica este nefondată. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001 a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Decizia de despăgubiri nr. 13940/07.10.2010 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010, recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2010. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2010 - i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în anul 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, care își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. De asemenea, se constată incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 10 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituire a Proprietăților se reține că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate privesc regimul juridic al cererii de chemare în garanție, raportat la aplicarea dispozițiilor art. 451 și prevederilor art. 453 C. proc. civ. În esență, recurenta-pârâtă pretinde că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Criticile nu pot fi validate. Cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală în cadrul procesului civil, iar ca natură juridică reprezintă o adevărată cerere de chemare în judecată, după cum rezultă din dispozițiile art. 73 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "cererea va fi făcută în forma prevăzută cererea de chemare în judecată." Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" Cheltuielile de judecată au rolul de a acționa ca sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța de apel (formularea unei pretenții împotriva chematului în garanție D., pretenție care nu a fost respinsă în considerarea soluției adoptate în privința respingerii cererii de chemare în judecată, ci a fost respinsă ca respinsă fără obiect, în virtutea principiului independenței procesuale), raportul juridic de drept procesual s-a născut doar între pârâtă și terța persoană chemată în garanție, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant și chematul în garanție D., întrucât pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acesteia la o anumită conduită. Altfel spus, deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se și aceea că este supusă principiului disponibilității, cât și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant și chemații în garanție, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenție față de aceștia. Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală (în cauză, inițiativa atragerii terților în proces aparținând pârâtului), astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată, așa încât respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanție, care, acceptând judecarea cererii și pierderea procesului în raport cu chemata în garanție, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces. Criticile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziția instanței de fond, validată prin decizia recurată, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată care au fost acordate chematului în garanție D., constituie argumente care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, obligatorie conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face." (par. 34). Reprezentând "o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice", "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." (par. 36-37). Prin urmare, critica recurentei referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, astfel cum este formulată, nu poate fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care au în vedere exclusiv corecta interpretare și aplicare a textului de lege unei situații de fapt stabilite în faza devolutivă a procesului, asupra căreia nu se mai poate interveni în recurs. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanțelor - în nume propriu și în reprezentarea Statului Român și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 357 A din 9 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Având în vedere soluția pronunțată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimatul-chemat în garanție A. a sumei de 4.965,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.