ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2024

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 11 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 3.142.424 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în Iași, str. x, jud. Iași, și valoarea de 3.716,140.00 RON, constând în prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/19.08.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON, iar, referitor la diferența de 2.642.424 RON, de la data emiterii titlurilor de conversie, până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON, până la data plății efective, iar, referitor la diferența de 2.642.424 RON, de la data emiterii titlului de conversie, până la data plății.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Totodată, a depus cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L. și a Episcopiei Romano-Catolice Iași, solicitând introducerea acestora în cauză și, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată formulate, obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

Prin sentința nr. 1618 din 27 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 760A din 23 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței nr. 1618 din 27 octombrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 760A din 23 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, invocând în drept incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că argumentele instanței de apel nu pot fi opuse Ministerului Finanțelor, întrucât acesta nu a participat la procedura administrativă în care s-a emis titlul de despăgubire, neavând atribuții în auditarea altor instituții.

Apreciind că decizia recurată este insuficient motivată, a solicitat casarea acesteia în baza cazului de casare menționat.

Prin criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a menționat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitoare la prescripția extinctivă, în ceea ce privește stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Recurentul a învederat că instanța de apel a analizat eronat regulile generale din materia prescripției dreptului material la acțiune, precum și pe cele ale art. 1 și 21 din Legea nr. 94/1992, întrucât, la momentul indicat (emiterea deciziei de despăgubire) nu se putea stabili existența pagubei, întrucât eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare nu generează, per se, un prejudiciu.

A arătat că, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripției are caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv, după caz, mixt, de vreme ce art. 7 alin. (1) prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune."

A susținut că, din interpretarea normei menționate rezultă că nașterea dreptului la acțiune are loc la data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

De asemenea, a arătat că regula prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar și pe cel care răspunde de ea, precum și unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, având doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie), aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite.

Pe de altă parte, la data întocmirii raportului inițial de evaluare sau ulterior, nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

A susținut că nu avea cum să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, intimata fiind o persoană juridică distinctă, chiar dacă, la un moment dat, au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între părți.

Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18.02.2020 emise de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață.

A afirmat că raționamentul instanței de apel, care a stat la baza menținerii soluției tribunalului asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune are la bază interpretarea eronată a considerentelor deciziei nr. 19/2019 pronunțate în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care se referă la o reglementare specială, în materia dreptului muncii, care nu poate fi reținută în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la 1 septembrie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte a calificat chestiunea inadmisibilității recursului ca fiind o apărare de fond, apreciind că aceasta nu reprezintă o excepție procesuală care să vizeze condițiile de exercitare ale recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

6.1 Analizând motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Sub aspectul condițiilor procedurale de motivare a hotărârii, se constată că acestea sunt îndeplinite chiar dacă instanța nu a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că toate susținerile acestora au fost analizate în mod implicit, prin raționamente logice, judecătorul având obligația de a motiva soluția dată asupra cererii deduse judecății, iar nu pe aceea de a răspunde în mod distinct diferitelor aspecte pe care aceasta se fundamentează.

În speță, hotărârea recurată cuprinde mențiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea pronunțându-se motivat asupra tuturor criticilor invocate prin cererea de apel (sub aspect formal, instanța fiind învestită cu o singură cerere), care a cuprins motive comune de nelegalitate, formulate în mod unitar de Ministerul Finanțelor, care a acționat atât în nume propriu, cât și în reprezentarea Statului Român.

De altfel, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul nu a indicat, în concret, eventuale critici pe care le-ar fi formulat și nu ar fi primit o dezlegare prin hotărârea atacată, care să determine o examinare a deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, curtea a arătat în considerentele deciziei recurate că, la momentul emiterii deciziei nr. 6710/18.11.2009 (la care s-a raportat atunci când a determinat momentului de debut al curgerii termenului de prescripție), intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (emitenta deciziei) era o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

De asemenea, curtea a constatat că Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt autorități/structuri înființate de Statul Român, care nu se disociază de organele sale executive, menționând că statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei de despăgubire, prin care s-a finalizat dosarul administrativ de despăgubiri nr. x, dacă valoarea imobilului respectiv era sau nu supraevaluată, neputându-se pretinde că s-a cunoscut cu certitudine paguba la data informării Ministerului Finanțelor, prin adresa nr. x/18.02.2020.

Curtea a mai arătat că sub nicio formă nu se poate reține că Statul Român nu trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea până la momentul primirii de către Ministerul Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020, întrucât neregulile în folosirea fondurilor publice au fost posibile din cauza incapacității sau pasivității statului, prin organele special create în scopul îndeplinirii funcțiilor constituționale (inclusiv organe executive de control), de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților.

Reiese, astfel, contrar susținerilor recurentului, că instanța de apel a argumentat motivul pentru care nu a reținut ca element de reper, în ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, data comunicării adresei nr. x/18.02.2020 către Ministerul Finanțelor.

6.2 Examinând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.02.2020 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în Iași, str. x, jud. Iași, și valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/19.08.2009, actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 19.08.2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate.

Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 6710/18.11.2009 și titlurile de plată aferente.

Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1618 din 27 octombrie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă, constatând că momentul de începere a termenului de prescripție coincide cu cel al emiterii titlurilor de conversie.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin decizia nr. 760A din 23 mai 2023, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței menționate fiind respins ca nefondat, reținându-se că momentul emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală a Despăgubirilor marchează momentul producerii pagubei.

Raliindu-se acestei din urmă opinii, Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 18.09.2009, emițând decizia nr. 6710/18.11.2009, iar, ulterior, eliberând titlurile de plată aferente.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 18.09.2009, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, situație în care paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.02.2020, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către evaluatorul S.C. A. S.A. la 18.09.2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. B. S.R.L. la 10.12.2019, din dispoziția Curții de Conturi a României.

Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție.

Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale."

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.02.2020, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei menționate, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. B. S.R.L., ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 6710/18.11.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei.

Mai trebuie reținut că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, "Statul este persoana juridică în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participa în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."

Așadar, dreptul de reprezentare a statului în justiție de către Ministerul Finanțelor rezidă în lege, astfel că nu se poate reține că statuările instanței de apel asupra raportului juridic dedus judecății nu îi sunt opozabile acestuia.

În cauză, cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuțiilor în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de S.C. C. S.R.L. la 25.02.2011, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire, respectiv a titlului de conversie aferent.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, contrar susținerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege.

Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza Standardele internaționale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 760 A din 23 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 760 A din 23 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.