ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 08 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 83.445.845 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 93.615.995 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/25.02.2010 și valoarea de 10.170.141 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 493.486 mp situat în localitatea A., Câmpia Turzii, jud. Cluj, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Prin întâmpinarea depusă în data de 13.12.2021, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 04.02.2022, Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a formulat un răspuns la întâmpinare prin care solicitat respingerea excepției dreptului material la acțiune și admiterea acțiunii introductive la instanță, astfel cum a fost formulată.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat o cerere de chemare în garanție a PFA B. și C..

Prin sentința civilă nr. 1355/20.09.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în garanție a chemaților în garanție PFA B. și C., ca inadmisibilă.

A admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

A respins cererea principală formulată de către reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin decizia civilă nr. 633A din 02 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1355 din 20 septembrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 17 august 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 29 august 2023 sub nr. x/2021.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut că momentul începutului curgerii termenului de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (anul 2010) sau cel la care a fost emis titlul de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. Cu toate acestea, opinează că instanța de apel a reținut greșit că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil.

Argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării, de către Președintele ANRP a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare.

Așadar, măsurile dispune prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014, vizau într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data pronunțării hotărârii nr. 2767/2014 nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x/25.02.2010 întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC era supraevaluat.

Prin prisma argumentelor expuse în precedent, se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x/25.02.2010 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. În același sens, învederează că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluări nu putem vorbi despre existența unui prejudiciu.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Relevant este că recurentul-reclamant din prezenta cauză a putut cunoaște paguba atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. D. S.R.L..

În lipsa acestui raport, efectuat de S.C. D. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

Așadar, în prezenta cauză, a susținut că, până la momentul la care au fost înștiințați de ANRP, nu ar fi putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului.

Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

În drept au fost invocate toate actele normative menționate în cuprinsul recursului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că prezenta cerere de recurs nu este motivată temeinic și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului.

În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative menționate în cuprinsul întâmpinării.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că această decizie a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Aceste critici de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfățișate.

Recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/25.02.2010, întocmit de către PFA B. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 83.445.854 RON.

De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/25.02.2010 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8046/18.05.2010 în favoarea beneficiarului C..

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că reclamantul trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea acestuia la momentul emiterii deciziei de despăgubire, din moment ce statul român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligația să urmărească derularea acesteia și să controleze instituțiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menționate.

Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că momentul la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (anul 2010) sau cel la care a fost emis titlul de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (anul 2010) ci cel la care apelantul-reclamant trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate. Din perspectiva arătată, Curtea a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, cât și, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță, la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.02.2020, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului.

Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

Înalta Curte constată că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului.

Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea și trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabilește pe bază de probe administrate, fiind un element al situației de fapt a unei cauze.

Atât timp cât instanța de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este data împlinirii a trei ani de la data emiterii actelor contestate, rezultă că instanța de recurs este ținută de situația de fapt reținută definitiv de instanța de apel, instanța de recurs neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurentul reclamant ar fi putut și trebuit să își dea seama de prejudiciu și de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanței de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situație de fapt reținută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurent au fost corect aplicate în cauză.

De asemenea, instanța de recurs consideră că nu se poate susține că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși Statul.

De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la aserțiunea din punct de vedere al legalității, că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.

Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru.

În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al prevederilor legale incidente, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la data împlinirii unui termen rezonabil de 3 ani de la data emiterii actelor contesate, nu este una contrară dispozițiilor juridice relevante.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în raport de normele juridice enunțate, în mod judicios a reținut instanța de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme care să îi permită depistarea existenței unor eventuale pagube.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar fi putut fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Referitor la această susținere, instanța de recurs reține că instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu în Decizia nr. 19/2019 pronunțată în interesul legii, că sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, s-a considerat că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției.

Or, aceste statuări relative instituției juridice a prescripției extinctive au caracter general, necircumstanțiat de subdomeniul pe care respectiva problemă de drept tranșată prin decizia în interesul legii s-a grefat.

A invoca lipsa supravegherii și controlului activității instituțiilor publice care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant.

În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță - prin adresa nr. x/18.02.2020, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe - decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de față, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin titlul de despăgubire emis ca urmare a raportului de evaluare întocmit, acesta putând identifica paguba în cadrul unui termen rezonabil de 3 ani pentru verificări, calculat de la data emiterii actelor contestate.

În concluzie, aprecierea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, de la momentul la care trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, și anume într-un termen rezonabil de 3 ani de la data emiterii actelor contestate, nu încalcă dispozițiile juridice aplicabile invocate de către recurentul reclamant.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate care se contrapun argumentelor invocate de recurent în cererea de recurs, instanța de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 633 A din 2 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.