ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1213/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 19.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.242.756 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.448.340 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/02.05.2011 întocmit în dosarul administrativ nr. x/2011 de către S.C. A. S.R.L. - și valoarea de 205.584 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren agricol în suprafață de 36.000 mp (2ha - intravilan agricol, 1,6 ha - extravilan) situat în Vrănești, com. Călinești, jud. Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1.000 alin. (3) C. civ. din 1864 și art. 35 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 31/1954.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

În data de 14.02.2022, pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție împotriva S.C. A. S.A., B. și C., prin care a solicitat introducerea acestora în cauză și obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului.

În data de 05.04.2022, a fost formulată o cerere de intervenție accesorie în interesul S.C. A. S.A., de către D..

La termenul de judecată din 18.04.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție.

Prin sentința nr. 569/18.04.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând onorariul de avocat, către persoana chemată în garanție C.; a luat act că persoana chemată în garanție E. a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 1305A/25.10.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de către reclamant și de către pârâtă împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este anterior emiterii deciziei de despăgubire.

Arată că nu poate fi reținut ca cel mai târziu moment de început al termenului de prescripție pe cel la care s-a emis titlul de conversie, așa cum indică instanța de apel, deoarece, la acel moment, se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube.

Or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei.

Instanța de apel a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune.

Precizează că în sistemul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, ca și în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripției are ca regulă generală caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune".

Din interpretarea normei antereferite rezultă, așadar, că nașterea dreptului la acțiune are loc la data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive are loc la data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție.

Astfel, în acord cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică și nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv de actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și de cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.

Chiar dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, și chiar dacă Ministerul Finanțelor a avut reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlului de conversie - aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuții diferite și, pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

De asemenea, arată că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Mai arată și că cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, în mod eronat reține instanța celui de-al doilea grad de jurisdicție că Statul nu ar fi dat curs unor verificări similare celor întreprinse de Curtea de Conturi.

Astfel, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu conduce peremptoriu la o supraevaluare a cuantumului despăgubirilor.

Pe de altă parte, teza susținută de instanța de apel, vizând controlul care ar fi putut fi exercitat de stat prin diversele sale organe, este criticabilă din perspectiva considerentelor reținute în Decizia în interesul legii nr. 19/03.06.2019, argumentele instanței supreme aplicându-se mutatis mutandis.

Precizează că intimata-pârâtă este o persoană juridică distinctă de recurentul-reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor și intimata-pârâtă.

Afirmă, așadar, că era în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de către instanța de apel.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, momentul înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurentul înțelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, hotărâre prin care instanța de recurs a menținut sentința prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acțiune.

Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părțile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (spețele fiind similare) cu soluționarea acestuia din urmă.

Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă.

Totodată, a precizat și că înțelege să critice, la rândul său, soluția instanței de apel în legătură cu onorariul de avocat în cuantum de 2.500 RON, stabilit în sarcina sa de către prima instanță, sens în care a precizat că recurentul-reclamant este partea aflată în culpă procesuală, din moment ce în lipsa cererii de chemare în judecată nu ar fi fost formulată cererea de chemare în garanție.

A mai arătat și că între cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție trebuie să existe o legătură de dependență și subordonare, în sensul că soluția cererii principale influențează și soluția cererii de chemare în garanție.

Astfel, având în vedere că cererea principală a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cererea de chemare în garanție tot ar fi fost respinsă, indiferent dacă a fost formulată sau nu tardiv.

De asemenea, în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, a precizat că instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată și să se acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport cu soluția pronunțată, respectiv cu obiectul și complexitatea cauzei.

În acest sens, a menționat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil, având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutății, precum și soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 147 din Statutul profesiei de avocat și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006.

Totodată, a susținut și că prevederile art. 453 C. proc. civ. au în vedere culpa procesuală a părții, culpa fiind dovedită prin hotărârile pronunțate în cauză, motiv pentru care cheltuielile de judecată cad în sarcina recurentului-reclamant, iar nu în sarcina sa.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în cauză nu se poate reține că momentul la care trebuia să fie cunoscute paguba și pe cel care răspunde de ea este 19.01.2021, când a fost înregistrată, în evidențele Ministerului Finanțelor, adresa nr. x/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă și valoarea stabilită cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, în ceea ce privește imobilul teren în suprafață de 3,6 ha (2 ha - intravilan agricol și 1,6 ha - extravilan), situat în localitatea Vrănești, com. Călinești, jud. Argeș.

Din moment ce, în cadrul litigiului de față, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită în mai 2011, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

De altfel, reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 este identică cu cea a art. 2.528 alin. (1) C. civ.

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv).

Textul nu se referă la momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție (în speță, acesta este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției.

Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Având în vedere configurația juridică a instituției culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situație reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său.

Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite.

Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv și concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susținut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoștință împrejurarea că au fost constatate diferențe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu interesează cunoașterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, neavând relevanță, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea în evidențe a adresei nr. x/18.01.2021.

Statul Român își exercită/îndeplinește funcțiile constituționale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează și cărora le atribuie competențe specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare și de funcționare.

În temeiul acestui raport de sorginte constituțională, instituțiile și/sau autoritățile publice au obligația de a acționa în reprezentarea Statului Român, pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile/autoritățile pe care le-a creat și organizat.

Cum în mod corect a reținut instanța de apel, Statul nu poate susține că nu a avut atribuții să controleze o autoritate publică înființată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reține că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o autoritate publică centrală, special creată și abilitată de Statul Român să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Astfel, conform dispozițiilor art. 13

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar".

Prin H.G. nr. 361/2005, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorității pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 și prin preluarea activității, a personalului, a personalului delegat și a reprezentanților altor instituții care își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru.

Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Națională a dobândit personalitate juridică și a trecut în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

"(1) Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuții: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri și are următoarea componență: a) președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților; b) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Direcția pentru coordonarea și controlul aplicării legislației din domeniul proprietății funciare și vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor; f) doi reprezentanți ai Ministerului Justiției. (3) Componența nominală a Comisiei Centrale se stabilește prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziția sa o listă de evaluatori autorizați. (7) Comisia Centrală va desemna aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziții legale, se reține că, la momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuția și, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităților subordonate (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituție creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele Statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activității Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la nivelul anului 2009.

Statul Român trebuie și poate să cunoască rapoartele Curții de Conturi, neputând invoca faptul că nu a știut despre activitatea și măsurile dispuse de această autoritate publică.

Chiar dacă este o instituție autonomă, aflată sub control parlamentar, totuși Curtea de Conturi este creată tot de Statul Român și funcționează în cadrul normativ stabilit de către acesta.

Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situația constatată în anul 2009 să se regăsească și în anul 2013.

În ceea ce privește imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reține că, în anul 2013, Statul Român a exercitat din nou, prin instituția special creată în acest scop - Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant, în sensul că nici la data întocmirii raportului de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcției sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, însă, conform susținerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente.

O atare apărare nu poate conduce la concluzia că Statul nu trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea până la momentul înregistrării, în evidențele Ministerului Finanțelor, a adresei nr. x/18.01.2021, întrucât a accepta o astfel de interpretare juridică înseamnă a permite Statului, care se consideră păgubit, să invoce propria pasivitate și/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activității de restituire a proprietăților și de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcțiilor constituționale.

Întrucât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care și-a exprimat voința în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuții în procedura de restituire și că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2021, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluționare a dosarului de despăgubiri.

În realitate, Statul se confundă cu instituțiile/autoritățile publice cărora le-a delegat atribuțiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în cazul de față cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 și/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în condițiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant, în sensul că Statul nu a avut atribuții în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv și că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea titlului de despăgubire și a titlurilor de conversie, din moment ce chiar Statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu funcții și atribuții de control), avea obligația să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparație, cu respectarea cadrului normativ existent.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înființate chiar de Stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive și nu poate susține că nu a avut atribuții sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administrației publice centrale sau o comisie interministerială.

Dimpotrivă, Statul putea și trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut "cu certitudine" paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. x/18.01.2021, un alt organ al său (Ministerul Finanțelor).

Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligația de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice.

Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de către Stat, prin organele sale cu atribuții în acest sens, din oficiu și la intervale regulate și rezonabile, în același sens fiind și principiul expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul paragrafului 53 al deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019.

Or, Statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate până în august 2021, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripției dreptului material la acțiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nu prezintă nicio relevanță data înregistrării în evidențe a adresei nr. x/18.01.2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.

Relativ la apărarea intimatei-pârâte privitoare la o pretinsă inadmisibilitate a recursului (cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare), aceasta nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către intimată.

Totodată, cât privește susținerile intimatei-pârâte referitoare la o eventuală nelegalitate a deciziei instanței de apel, prin prisma menținerii soluției primei instanțe (ca efect al respingerii apelului declarat de către pârâtă), prin care a fost obligată la plata cheltuilelilor de judecată în cuantum de 2.500 RON către chematul în garanție C., acestea nu vor putea face obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac, dat fiind faptul că intimata-pârâtă nu a înțeles să învestească Înalta Curte cu un recurs principal sau, după caz, cu un recurs incident, ci s-a limitat a evoca respectivele susțineri prin intermediul întâmpinării la recursul reclamantului, act procedural prin care se tinde la respingerea motivelor de recurs, iar nu la contestarea deciziei instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1305 A din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1305 A din 25 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2024.