ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 733/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 82/2023 din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis acțiunea în anulare formulată de A. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu CITR Filiala București S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a anulat hotărârea arbitrală nr. 169 din 22 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2023 și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorul 1 București.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și după rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii în anulare.

Recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în susținerea cărora recurenta a arătat, în esență, că hotărârea recurată nu are un fundament juridic, întrucât atât legiuitorul european, cât și cel național au stabilit că în materia asigurărilor diferendul poate fi soluționat fie prin procedura SAL-FIN, fie pe calea arbitrajului, alegerea aparținând reclamantului fără a fi necesar vreun acord din partea pârâtului în acest sens; împrejurarea că pârâtul își dă consimțământul cu privire la opțiunea reclamantului nu are niciun efect asupra acesteia.

În argumentare, a afirmat că instanța învestită cu acțiunea în anulare a dat o altă interpretare normelor legale decât cea avută în vedere de legiuitorul european în momentul emiterii Directivei 2009/138/CE, atunci când a apreciat că în lipsa unei convenții arbitrale valabile, procesul de față nu poate fi soluționat pe calea arbitrajului.

A mai susținut că Norma ASF nr. 18/2017, prin art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (4) și alin. (14) lit. f), g) și h), alin. (15) și (16), art. 6 alin. (4) și art. 7 alin. (3), derogă de la regula instituită de art. 541 C. proc. civ., aceasta reglementând posibilitatea soluționării litigiilor în asigurări pe calea arbitrajului și în lipsa unei convenții arbitrale.

Subsecvent acestor considerente, evocând dispozițiile art. 542 alin. (2), art. 571, art. 30 C. proc. civ. și art. 2 pct. 2 din Norma ASF nr. 18/2017, recurenta a arătat că de vreme ce legiuitorul a pus semnul egalității între cererea de sesizare a instanței de judecată și cea de arbitrare, raportându-se și la dispozițiile Legii nr. 2/2013, se poate deduce că scopul Normei ASF nr. 18/2017 a fost de a degreva instanțele judecătorești.

De asemenea, făcând trimitere la prevederile art. 115 C. proc. civ., a precizat că cel care pretinde despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu născut din asigurarea civilă obligatorie sau facultativă poate învesti oricare din cele două instanțe, judecătorească sau de arbitrare, condiționat numai de respectarea dispozițiilor art. 115 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la competența teritorială.

Totodată, a subliniat că tribunalul arbitral este recunoscut de normele de drept comun - Cartea a IV-a, C. proc. civ. - care stabilesc că tribunalul competent și părțile litigante pot să stabilească reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun.

Recurenta a mai afirmat că, întrucât Legea nr. 132/2017 nu poate fi modificată printr-un act juridic inferior, cum este Norma ASF nr. 18/2017, rezultă că cele două acte normative se completează, cea din urmă fiind norma metodologică de punere în aplicare a legii.

Astfel, a apreciat că este greșită interpretarea curții de apel în sensul că soluționarea unui litigiu în materia asigurărilor nu se poate realiza pe cale alternativă, prin arbitraj, în lipsa unei convenții arbitrale.

În continuare, a precizat că și prin raportare la Directiva 2009/138/CE și la art. 11 din Constituția României se poate susține că tribunalul arbitral poate soluționa orice petiție care are la bază pretenții și proceduri derivate din Legea nr. 132/2017 și Norma ASF nr. 18/2017.

Tot în susținerea nelegalității deciziei recurate, autoarea căii de atac a prezentat aspecte generale privind soluționarea proceselor din domeniul asigurărilor, arătând că prin Norma ASF nr. 18/2017 legiuitorul a prevăzut măsuri alternative de soluționare a litigiilor dintre persoane juridice și fizice, consumatori și societățile și brokerii de asigurare, iar dreptul de a alege între acestea aparține, conform art. 7 pct. 4 lit. d) din această Normă, exclusiv consumatorului, societățile de asigurare și brokerii având obligația de a participa la procedura aleasă de acestea.

A mai afirmat că din cuprinsul Normei rezultă că, prin excepție de la regula privind existența unei convenții arbitrale, litigiile din domeniul asigurărilor pot fi soluționate și pe calea arbitrajului, în cazul în care beneficiarul persoană juridică optează în acest sens, Norma derogând de la regula conform căreia contractul are putere de lege între părți.

În ceea ce privește litigiile născute în domeniul asigurărilor RCA, recurenta a susținut că acestea pot fi judecate de către tribunalul arbitral, dat fiind că prevederile contractului RCA sunt stabilite prin acte normative, iar dispozițiile Normei ASF nr. 18/2017 se completează cu acestea sub aspectul modalității de soluționare a litigiului și că o eventuală convenție arbitrală între asigurat și asigurător ar limita drepturile persoanei prejudiciate.

Astfel, a apreciat că în cazul litigiilor izvorâte din contractul RCA, lipsa încheierii unei convenții arbitrale în formă scrisă este complinită de dispozițiile art. 7 pct. 3 din Norma ASF nr. 18/2017.

În final, a mai arătat că procesele izvorâte din contractele RCA nu fac parte din categoria celor prevăzute de art. 542 pct. 1 C. proc. civ., sens în care a considerat că nu există impediment legale cu privire la obiectul litigiului ce poate fi supus arbitrajului.

La 12 februarie 2024, intimata a depus o cerere de suspendare a judecății cauzei, în temeiul art. 75 alin. (1) și art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că prin sentința civilă nr. 2920 din 9 iunie 2023, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva sa.

La termenul de astăzi, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția netimbrării recursului, invocată din oficiu, asupra căreia reține următoarele:

Art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 stabilește că acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

În acord cu dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar alin. (3) al aceluiași articol instituie sancțiunea nulității recursului pentru neîndeplinirea acestei cerințe, dispoziție concordantă cu art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, potrivit căruia, dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanța, reclamantul nu îndeplinește obligația de plată a taxei, instanța va anula cererea sau o va soluționa în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

În etapa procesuală a recursului, cuantumul taxelor judiciare de timbru este determinat în raport cu dispozițiile art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, alin. (1) instituind o taxă fixă în cuantum de 100 RON pentru invocarea motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C. proc. civ., în vreme ce alin. (2) instituie o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50% din taxa datorată în raport de suma contestată, pentru acțiunile evaluabile în bani, în situația invocării motivului de recurs prevăzut de pct. 8.

Așa cum s-a apreciat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, accesul liber la justiție nu este un drept absolut și, deși instituirea taxei judiciare de timbru reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de acces la justiție, prin aceasta se urmărește un scop legitim, vizând, în esență, buna administrare a justiției.

Prin jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională (decizia nr. 45 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 274 din 15 aprilie 2014, decizia nr. 401 din 13 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 29 septembrie 2017, decizia nr. 169 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 716 din 20 august 2018, decizia nr. 27 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 271 din 10 aprilie 2019, decizia nr. 432 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 862 din 25 octombrie 2019, decizia nr. 260 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 706 din 16 iulie 2021) a statuat, cu valoare de principiu, că accesul liber la justiție nu presupune gratuitatea actului de justiție și, implicit, nici realizarea unor drepturi pe cale judecătorească în mod gratuit și că plata taxelor judiciare de timbru este o condiție legală pentru începerea proceselor civile, în raport de fiecare fază procesuală, iar obligația de achitare anticipată a acestora este justificată, ca și sancțiunea anulării cererii, în caz de neplată a acestora.

Așadar, accesul la justiție presupune nu doar respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei acțiuni sau căi de atac, ci și respectarea dispozițiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru, condiție prealabilă și extrinsecă actului de procedură (cererea de recurs), fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în fața instanței, aceasta nefiind legal învestită.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este legal timbrat, s-a stabilit în sarcina autoarei căii de atac obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, calculată conform art. 24 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancțiunea anulării cererii de recurs, cuantumul taxei judiciare de timbru fiind determinat prin raportare la criticile formulate de parte.

Prin adresa din 17 ianuarie 2024, comunicată recurentei la 26 ianuarie 2024, acesteia i s-a pus în vedere să plătească și să depună la dosar dovada achitării acestei taxe.

Împotriva modului de stabilire a obligației de timbrare recurenta nu a formulat cerere de reexaminare, conform art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și nici cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în condițiile art. 42-43 din același act normativ.

În atare condiții, constatând că până la termenul de judecată stabilit pentru examinarea recursului, 28 martie 2024, autoarea căii de atac nu s-a conformat dispoziției instanței de a timbra calea de atac exercitată, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege evocate, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 486 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 82/2023 din 24 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu CITR FILIALA BUCUREȘTI S.P.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 martie 2024.