ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2135/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 29 iulie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.831.069 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 2.042.600 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x/28.09.2009, și valoarea de 211.531 RON, stabilită cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare a terenului în suprafață de 2.500 mp, situat în Râmnicu Vâlcea, strada x nr. 38, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 164 din 15 februarie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1557 A din 4 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 164 din 15 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1557 A din 4 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2.528 din C. civ., instanța reținând în mod greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. În dezvoltarea criticilor, a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că "momentul la care apelanții-reclamanți ar fi putut cunoaște atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea este cel al adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 10222/07.12.2009." Cu titlu de jurisprudență, a indicat decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-ar fi statuat în sensul că, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Raportat la această interpretare a normei legale, recurentul-reclamant a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că "momentul obiectiv de la care reclamanții-apelanți din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor." Printr-o altă critică a susținut că instanța de apel a ignorat prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Astfel, susține că acesta nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Referitor la răspunderea statului, a menționat că sunt aplicabile normele dreptului public, având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. A subliniat că, dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare și identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor internaționale de evaluare și reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs. A mai arătat că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. De asemenea, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel, în mod eronat, a constatat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 10 august 2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 7 august 2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care ar fi fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Printr-o ultimă critică recurentul-reclamant a menționat că paguba a fost stabilită ulterior pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 în dosarul nr. x/2014, ca urmare a executării măsurii de verificare a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv în dosarul nr. x/2021, excepție calificată de instanță ca reprezentând apărare de fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 1.831.069 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 2.042.600 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 28 septembrie 2009, și valoarea de 211.531 RON, stabilită cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare a terenului în suprafață de 2.500 mp, situat în Râmnicu Vâlcea, strada x nr. 38, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare, ulterior fiind emisă decizia nr. 10222 din 7 decembrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea stabilită prin raportul nr. x din 28 septembrie 2009 și raportul de verificare întocmit de A. S.R.L.. Instanța de apel a reținut că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de "momentul adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 10222 din 7 decembrie 2009, prin care s-a emis titlul de despăgubire în cuantum de 2.042.600 RON, ca urmare a omologării raportului de evaluare, beneficiara B. devenind, din acest moment, creditoare a Statului Român." Luând în examinare critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte reține că este nefondată. Recurentul-reclamant și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Nu poate fi reținut motivul de recurs prin care recurentul-reclamant a susținut încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind momentul începerii curgerii termenului de prescripție, întrucât norma de drept material stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, invocând momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă a adresei prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea existența și întinderea prejudiciului. Susținerea recurentului nu are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi), nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, invocând imposibilitatea cunoașterii întinderii și a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care pretinsul său debitor l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2009. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În cuprinsul recursului, recurentul-reclamant a invocat aspectele dezlegate prin decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În decizia menționată, s-a statuat că soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripție pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Considerentele acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând tocmai argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Astfel, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost reținut de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant. Totodată, practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din litigiul pendinte și din perspectiva împrejurării că faptele deduse judecății sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958. Înalta Curte constată că este întemeiată în drept aprecierea curții de apel în sensul că stă în sarcina statului reclamant să reglementeze proceduri de a fi înștiințat în timp util cu privire la eventuale pagube constatate în modul de întrebuințare a resurselor sale financiare. Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant susține interpretarea eronată a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, nu și pentru fapte ce aparțin instituțiilor față de care nu se află într-un raport de dependență. Stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv constând în data la care debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în cauză este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care, pe de-o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În consecință, instanța de apel a reținut, în mod corect, că paguba s-a produs la data adoptării deciziei de despăgubire, când statul trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe executive, putea și trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri, pentru a stabili dacă acesta a fost supraevaluat. Or, statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate, deși putea și trebuia să acționeze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea titlului de despăgubire, precum și să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plății despăgubirilor. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă Înalta Curte constată că, într-adevăr, în cadrul dosarului nr. x/2021, instanța a analizat aceeași chestiune precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs, însă, în cauză însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.