ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2130/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 19 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), solicitând obligarea sa la plata sumei de 375.556 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 1056 mp și construcții demolate: locuință în suprafață de 56,90 mp și magazie în suprafață de 65,50 mp, situat în str. x, municipiul Iași, județul Iași, și valoarea de 752.107 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 3570/11 august 2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 561 din 18 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în garanție ca tardiv formulată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a obligat pârâta ANRP să plătească persoanei chemate în garanție S.C. A. S.R.L. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 293A din 22 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 561 din 18 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 293A din 22 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. În susținerea căii de atac, recurentul-reclamant a invocat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2.528 alin. (1) din C. civ., instanța reținând în mod greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. În opinia sa, în aplicarea normelor de drept material menționate, în ceea ce privește momentul obiectiv al începerii curgerii termenului de prescripție, instanța de apel, a reținut, în mod eronat, că, după sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel reclamantul trebuia să cunoască paguba (chiar dacă întinderea acesteia putea fi stabilită și ulterior, eventual în cadrul procesului de recuperare a sumelor) și pe pârâta răspunzătoare". Cu titlu de jurisprudență, a indicat decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-ar fi statuat în sensul că, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Din această perspectivă, recurentul-reclamant a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a reținut că momentul obiectiv de la care de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia este acela al "constatărilor făcute de Curtea de Conturi prin raportul din anul 2013 sau cel mai târziu la momentul confirmării acestui raport prin hotărârea Curții de Apel din anul 2014, de unde rezultă că, după sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2024 a Curții de Apel reclamantul trebuia să cunoască paguba (chiar dacă întinderea acesteia putea fi stabilită și ulterior, eventual în cadrul procesului de recuperare a sumelor) și pe pârâta răspunzătoare." În acest context, a criticat că de la momentul indicat de curtea de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind constatată, ca urmare a executării a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evaluare". În opinia recurentului, nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x din 11 august 2009 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. A subliniat că dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare și identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor internaționale de evaluare și reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs. A mai arătat că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Printr-o ultimă critică, recurentul-reclamant a menționat că paguba a fost stabilită ulterior pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 în dosarul nr. x/2014, ca urmare a raportului de reevaluare efectuat de S.C. B.. Așadar, până la momentul la care a fost înștiințat de ANRP, reclamantul nu ar fi putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului, fiind astfel în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. În consecință, a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă, prin care s-a învederat diferența dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, excepție calificată de instanță ca reprezentând apărare de fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Acțiunea ce face obiectul prezentei cauze are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 375.556 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 1056 mp și construcții demolate: locuință în suprafață de 56,90 mp și magazie în suprafață de 65,50 mp, situat în str. x, municipiul Iași și valoarea de 752.107 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 11 august 2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. În susținerea recursului, reclamantul a invocat decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, emisă de Curtea de Conturi a României care, în urma raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. Curtea de Conturi a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare, care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009 - 2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Legalitatea și temeinicia acestei decizii a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/2009, ulterior fiind emisă decizia nr. 5534 din 30 iunie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de S.C. A. S.R.L. și raportul de verificare nr. x întocmit de B.. Instanța de apel a reținut că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data pronunțării sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi. Luând în examinare critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 247/2005, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă decizia de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari, precum și titluri de plată. Astfel, dreptul de creanță pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport pretins supraevaluat întocmit la nivelul anului 2009, pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, raportat la art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stipulează că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Instanțele de fond au stabilit că, în raport cu datele concrete ale cauzei, momentul la care reclamantul ar fi putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este cel al soluționării contestației Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi, prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București. În raport de acest moment, s-a reținut că în cauză este aplicabil C. civ. actual, iar prima instanță a expus și dispozițiile Decretului nr. 167/1958, pentru a releva identitatea dintre cele două reglementări. Astfel, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilește că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Conform art. 2528 din C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Nu poate fi reținut motivul de recurs prin care recurentul-reclamant a susținut încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind momentul începerii curgerii termenului de prescripție. Normele de drept material menționate stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea existența și întinderea prejudiciului. Susținerea recurentului nu este întemeiată, întrucât dispozițiile legale nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi), nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, invocând imposibilitatea cunoașterii întinderii și a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care pretinsul său debitor l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către intimata pârâtă a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2009. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. În cuprinsul recursului, recurentul-reclamant a invocat aspectele dezlegate prin decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În decizia menționată, s-a statuat că soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripție pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Considerentele acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând tocmai argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. Astfel, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripție a fost reținut de instanța de apel ca fiind cel obiectiv (când putea și trebuia să cunoască păgubitul paguba și pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs și a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamant. Totodată, practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluției din litigiul pendinte și din perspectiva împrejurării că faptele deduse judecății sunt diferite și ele au reclamat aplicarea altei dispoziții legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958. Înalta Curte constată că este întemeiată în drept aprecierea curții de apel în sensul că stă în sarcina statului reclamant să reglementeze proceduri de a fi înștiințat în timp util cu privire la eventuale pagube constatate în modul de întrebuințare a resurselor sale financiare. Aceasta, întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv constând în data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță, întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în cauză este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul recurentului nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse, în anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, astfel că instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, a fost soluționată aceeași problemă de drept precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Însă, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil, or acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.