ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 747/2023

Ședința publică din data de 14 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.11.2020 sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA) cerere în anulare în parte a deciziei FGA nr. 24851/27.10.2020, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 2.306,06 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 2990/2016 a Judecătoriei Slobozia; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, partea reclamantă a arătat că prin sentința civilă nr. 2990/2016, Judecătoria Slobozia a admis cererea formulată de A. în contradictoriu cu B.. S.A. și a dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 2.389,70 RON reprezentând contravaloare despăgubiri, 1.512,68 RON reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 29.06.2014 – 22.03.2016 și în continuare până la plata efectivă a debitului și 200 RON cheltuieli de judecată.

Ca urmare a falimentului B., A. s-a adresat FGA cu o cerere de plată a sumelor amintite. Soluționând cererea de plată înregistrată sub nr. x/05.07.2017, Fondul a emis Decizia nr. 24851/2020, prin care a admis plata sumei de 2.390 RON despăgubiri și a respins plata sumei de 2.306,06 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Partea reclamantă a pretins lipsa de motivare a deciziei sub aspectul respingerii cererii de plată a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 615 din data de 16.04.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 24851/27.10.2020, precum și obligarea intimatului la plata sumei de 2.306,06 RON reprezentând penalități de întârziere și a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 2990/2016 a Judecătoriei Slobozia în dosarul nr. x/2016.

În motivarea căii de atac, reclamanta susține că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia Înalta Curte a stabilit că sunt creanțe de asigurare creanțele izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă în faliment. Însă această decizie dezleagă și alte probleme de drept, nu doar cele cuprinse în dispozitiv, sens în care recurenta-reclamantă solicită a se avea în vedere pct. 124 din considerentele deciziei, prin care Înalta Curte constată că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare sunt creanțe de asigurare. Cum prima instanță nu a ținut cont de aceste considerente, apreciază recurenta-reclamantă că în cauză au fost încălcate prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

În privința cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamantă apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asigurătorul este obligat să le plătească persoanelor păgubite cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată.

Consideră recurenta-reclamantă că prin sentința recurată au fost încălcate și dispozițiile art. 1 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 (sub imperiul căreia a fost încheiată polița de asigurare RCA în legătură cu care a fost formulată cererea adresată FGA), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, raportat la art. 26 alin. (1) lit. a), b), c) și d) și art. 38 din din Norma nr. 23/2014, din care reiese că atât despăgubirile, cât și penalitățile de întârziere sunt reglementate prin dispoziții legale ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, astfel că, rezultând din acest contract, au natura unor creanțe de asigurare. Împrejurarea că penalitățile de întârziere sunt datorate în cazul culpei asigurătorului în faliment nu schimbă caracterul de creanțe de asigurare, câtă vreme art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nu menționează o eventuală culpă sau lipsă de culpă a asigurătorului în faliment pentru a defini categoria creanțelor de asigurare. De altfel, o parte din sumele solicitate FGA cu titlu de despăgubiri au la bază faptul că asigurătorul le-a respins în mod neîntemeiat la plată anterior intrării în faliment, ceea ce înseamnă tot o culpă a asigurătorului, chiar dacă această culpă nu poate reprezenta criteriul în funcție de care se determină caracterul de creanță de asigurare.

De asemenea, a criticat sentința recurată și din perspectiva încălcării prevederilor art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015. Contrar celor reținute de către instanța de fond, apreciază că scopul prevăzut de dispozițiile legale invocate nu ar fi deturnat dacă FGA ar fi obligat la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, întrucât acesta plătește despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurare, în calitate de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, iar nu ca urmare a unei culpe proprii.

Susține recurenta-reclamantă că în speță au fost încălcate și dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege se referă în mod expres la posibilitatea FGA de a plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau alte cheltuieli și, ulterior, de a se subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Potrivit art. 2210 C. civ., subrogația se întemeiază pe o culpă a terțului, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, or dacă FGA se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa terțului; dacă Fondul ar fi plătit aceste sume în temeiul unei culpe proprii, atunci nu s-ar mai fi putut subroga în vederea recuperării lor.

Apreciază recurenta-reclamantă și că sentința atacată este contrară art. 435 C. proc. civ., referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, atât timp cât, în litigiul purtat anterior între reclamantă și asigurător, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, finalizat prin pronunțarea de către Judecătoria Slobozia a sentinței civile nr. 2990/2016, instanța de judecată a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată.

Așadar, concluzionează recurenta-reclamantă, câtă vreme Fondul poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti și penalități de întârziere.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului formulat și, în rejudecare, admiterea contestației formulate, anularea în parte a deciziei contestate și obligarea intimatului-pârât la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2.306.06 RON și a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin Hotărârea Civilă nr. 2990/2016 pronunțată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14.02.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

Argumentele de fapt și de drept relevante

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), înregistrată sub nr. x/05.07.2017, prin care a solicitat plata sumei de 2.839,70 RON despăgubiri, a sumei de 2.306,06 RON penalități de întârziere și a sumei de 200 RON cheltuieli de judecată (verso dosar), acordate în contradictoriu cu B. S.A. prin sentința civilă nr. 2990/29.12.2016 pronunțată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016 .

Prin Decizia FGA nr. 24851/27.10.2020 a fost admisă cererea de plată în ceea ce privește suma de 2.390 RON despăgubiri și a fost respinsă cererea de plată în ceea ce privește sumele reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

În acest context, reclamanta A. S.A. a investit instanța de contencios administrativ cu o contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24851/27.10.2020 prin care a solicitat anularea în parte a acesteia ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea FGA la plata sumei de 2.306,06 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 2990/2016 pronunțată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând în esență, că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Reclamanta a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.

În cadrul criticilor formulate, recurenta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor cuprinse la art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, cu greșita înțelegere a normelor de drept invocate prin contestație.

În esență, chestiunea supusă analizei instanței de control judiciar și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și cheltuielile de judecată stabilite prin sentința pronunțată de Judecătoria Slobozia, în dosarul nr. x/2016, asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o împărtășește ca atare.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a dispus intrarea în faliment.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și/sau ale cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 2213-2214 C. civ., aceste norme nefiind contrare normelor speciale în materia asigurărilor. Prevederile art. 2213-2214 C. civ., art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 se coroborează în sensul obligării asigurătorului la plata unei despăgubiri către asigurat, plată care, în cazul falimentului asigurătorului, este garantată de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cât privește Norma ASF nr. 23/2014, aceasta stipulează plata unor penalități de întârziere datorate culpei contractuale a societății de asigurare, culpă care nu este opozabilă Fondului, câtă vreme această autoritate nu este continuatoare a societății contractante.

Din această perspectivă sunt neîntemeiate criticile recurentei-reclamante prin care s-a invocat încălcarea principiului opozabilității hotărârilor judecătorești, atât timp cât FGA nu are calitatea de succesor în drepturi și obligații al asigurătorului falit, reprezentând un mecanism de garantare a plății despăgubirilor, astfel că nu răspunde pentru obligațiile cu caracter pecuniar stabilite de instanța de judecată în sarcina asigurătorului C. ca urmare a neplății ori plății cu întârziere a despăgubirii (în speță, conform sentinței civile nr. 2990/29.12.2016, pronunțată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016).

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător și în ceea ce privește accesoriile creanței principale, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței.

Nici invocarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 nu este în măsură să conducă la o altă concluzie. Pe de-o parte, recurenta-reclamantă a citat greșit textul de lege (spre deosebire de instanța de fond, care l-a redat corect), înlocuind cuvântul "asiguratul" cu "asigurătorul" din cuprinsul textului, textul de lege stipulând că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri." Pe de altă parte, chiar făcând abstracție de această eroare de redactare, Înalta Curte reține că textul de lege reglementează obligațiile de plată ale asiguratului, care sunt suportate de asigurător conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, între care se regăsesc și cheltuielile de judecată pe care asiguratul este obligat să le achite persoanei vătămate. Or, recurenta-reclamantă a solicitat plata cheltuielilor de judecată datorate (conform hotărârii judecătorești pronunțate de Judecătoria Slobozia) de asigurătorul RCA către asigurătorul CASCO, în urma unui litigiu determinat de nerambursarea valorii despăgubirii achitate persoanei vătămate, situație care nu se încadrează în ipoteza prevăzută de norma legală amintită.

Nefondate sunt și criticile referitoare la nesocotirea considerentelor de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Problema de drept pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanță de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Așadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (și căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susținerea soluției) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanțe de asigurări a sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate aceste creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare".". Or, menționarea termenului "penalități" nu poate fi interpretată în sensul invocat de recurentă (respectiv ca stabilind caracterul penalităților de întârziere de creanțe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susținerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităților de întârziere), precum și în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiție esențială pentru calificarea unei creanțe ca fiind creanță de asigurare și anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că: " (...) elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraților îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societății de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014. Penalitățile au natura unui drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător și nasc drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancțiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului și care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală. Aceeași este situația și în cazul cheltuielilor de judecată, stabilite în litigiul generat de neplata despăgubirii în termenul legal și care sunt datorate de asigurătorul falit în temeiul culpei sale procesuale.

Nici invocarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu conduce spre o altă concluzie, mențiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate de creditorii de asigurători, ci la cheltuieli pe care însuși Fondul le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor.

Astfel, în mod judicios prima instanță a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu datorează penalități de întârziere și cheltuieli de judecată stabilite prin sentința pronunțată de Judecătoria Slobozia, deoarece această obligație a rezultat exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății de S.C. B.. S.A. în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în litigiul amintit.

Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

De altfel, prin sentința civilă nr. 2990 pronunțată de Judecătoria Slobozia în dosarul nr. x/2016 nu s-a stabilit faptul că sumele recunoscute în beneficiul părții reclamante ar fi creanțe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 213/2015, ci s-a recunoscut o datorie de plată în sarcina B.. Or, indiferent de faptul stabilirii sale în precedent prin hotărâre judecătorească, nu orice creanță impusă în sarcina de plată a unui asigurător aflat în faliment este suportată de FGA, ci doar acelea ce se circumscriu definiției creanței de asigurare.

Așadar, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere și al cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În concluzie, sumele solicitate cu titlu de penalități contractuale și cheltuieli de judecată datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) - b) din Legea 213/2015, în raport de conținutul lor limitativ și clar definit, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută, consecutiv respingerii, ca nefondate, a criticilor formulate în recurs de reclamantă.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 615 din 16 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 februarie 2023.