ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4415/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 25903/25.03.2021, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei, obligarea pârâtului F.G.A. la plata sumelor de 1.099,90 RON reprezentând penalități de întârziere și 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 16118/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2015 și la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1500 din 25 octombrie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. S-a anulat în parte decizia nr. 25903/25.03.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv pct. 2 din decizie. A fost obligată pârâta la plata despăgubirii în sumă de 1149,90 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.: - hotărârea este nemotivată sub aspectul temeiului de drept(art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din modul de soluționare a acțiunii necunoscându-se modalitatea de calcul, respectiv care este cuantumul penalității, sau care este perioada de timp la care instanța de fond s-a raportat pentru calculul efectuat, astfel că nici instanța de recurs nu poate efectua controlul de legalitate în lipsa acestor repere; - contrar celor reținute de instanța de fond, Decizia Î.C.C.J. nr. 29/2020 nu este aplicabilă în cauza, căci prin decizia menționată Fondul nu a respins suma solicitata prin raportare la plafonul stabilit per creditor; prin decizia nr. 29/2020 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală; - creanței îi sunt aplicabile dispozițiile art. 80 din Legea nr. 85/2014 și art. 12 din Legea nr. 213/2015, astfel că nicio penalitate de orice fel nu poate fi adăugată unei creanțe născute anterior datei deschiderii procedurii - penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecata nu se circumscriu noțiunii de creanță de asigurare, invocându-se în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal; - sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale și cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiilor art. 1349 și art. 1350 C. civ.; - în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directa, ci se grevează pe o culpa ulterioară a societății de asigurare care a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma R.C.A.; - legiuitorul a reglementat în mod expres prin Legea nr. 213/2015 verificarea titlurilor de către FGA si preluarea în plată strict a sumelor reprezentând creanțe de asigurări, fără a fi asumate și sumele datorate de asigurător pentru neplata în termen/sancțiunile aplicate acestuia; - din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 2223 C. civ., art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 75 din Legea nr. 85/2014, rezultă că sumele pretinse cu titlu de penalități nu ar putea fi recuperate decât în cadrul procedurii insolvenței. S-a invocat și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ si Fiscal â înaltei Curți de Casație si Justiție, adoptata în cadrul Ședinței din data de 13.12.2021 si prin care s-a reținut ca legea specială nu prevede nicio garanție legală si în ceea ce privește daunele interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, si nu se poate obliga FGA la suportarea altor obligații decât cele expres prevăzute în lege, penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecata nefiind creanțe de asigurare. Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca nefondată.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică și în conformitate cu dezlegările date prin decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a arătat că sumele reprezentând cheltuieli de judecată se încadrează în categoria creanțelor prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând creanță de asigurare. Sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010 sunt privite ca sume datorate în baza contractului de asigurare, neexistând niciun argument juridic pentru ca acestea să nu fie acordate pentru acest motiv. Recurentul – pârât încearcă să schimbe în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nicăieri în cuprinsul legii neprevăzându-se că sunt creanțe de asigurare doar cele care nu au fost generate de un comportament culpabil. Totodată, s-a arătat că recursul este nefondat prin raportare la dispozițiile art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată fiind acordate printr-o hotărâre judecătorească care se opune cu autoritate de lucru judecat.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin Decizia FGA nr. 25903/25.03.2021 a fost admisă parțial cererea de plată formulată de reclamantă cu nr. x/17.11.2016, a fost admisă cererea de plată pentru suma de 1207 cu privire la debitul principal, iar suma de 1149,90 RON reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere a fost respinsă la plată, reținându-se, în esență, că nu se justifică acordarea penalităților de întârziere ori a cheltuielilor de judecată întrucât acestea nu reprezintă creanțe de asigurare. În fapt, prin cererea de plată nr. x/17.11.2016 reclamanta a solicitat pârâtului să aprobe plata despăgubirii totale în cuantum de 2357,26 RON, din care 1207,36 RON debit neachitat, penalități de întârziere aferente în cuantum de 1099,90 RON, calculate cu respectarea prevederilor legale aplicabile, la valoarea debitului neachitat, cu respectarea art. 80 din legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată. La baza cererii de plată a stat sentința civilă nr. 16118 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București la data de 17.09.2015 în dosar nr. x/2015 prin care s-a admis cererea formulată de A. în contradictoriu cu B. și s-a dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 1.207,36 RON cu titlu de despăgubiri, suma de 861,6 RON reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi calculate pe perioada 06.06.2013-22.05.2015 și în continuare de la data de 23.05.2015 până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată. Sumele au fost solicitate la plată în urma producerii evenimentului din data de 28.05.2012, în baza Contractului de asigurare obligatorie RCA seria x 02/X1/SP nr. x, emis de B. S.A., cu valabilitate 17.07.2011-16.07.2012, în temeiul art. 2210, art. 1593 și urm. C. civ. și ale Legii nr. 213/2015. Curtea de apel a constat că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanță de asigurare în sensul legii, cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. În ceea ce privește motivele de casare, Înalta Curte reține că punctul 6 al art. 488 din C. proc. civ., a fost formal invocat, observându-se că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Faptul că recurentul-pârât nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, criticile formulate fiind întemeiate. În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA. Instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, intemeiată. Această concluzie nu este infirmată nici de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", întrucât sancțiunile în discuție ar fi aplicabile exclusiv asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A.., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor. Totodată, instanța de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere intiamta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asiguratorului falit. Aceleași argumente sunt valabile și în cazul invocării dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010 Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În concluzie, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al societății de asigurare pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod greșit că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurări, în condițiile în care răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurentul - pârât în calea de atac a recursului vor conduce la reformarea hotărârii de fond, pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul – pârât, reprezentând taxa de timbru achitată în recurs, Înalta Curte reține față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviința.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată.