ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 995/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în 05.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 19.300 mp, situat în municipiul Craiova, Cartierul Bariera Vâlcii, jud. Dolj, și valoarea de 4.226.700 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.10.2010, respectiv suma de 3.016.734 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, solicităm obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1.000 alin. (3) C. civ. din 1864 și art. 35 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 31/1954. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. De asemenea, pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție împotriva PFA A., B. și C., prin care a solicitat introducerea în cauză a acestora și obligarea lor la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretențiilor reclamantului. La termenul de judecată din data de 16.05.2022, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție, ca tardiv formulată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1090/29.06.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1030A/05.07.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. - În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, a precizat că prin sentința primei instanțe, tribunalul a dispus admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținând că "dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut chiar din momentul emiterii titlurilor de conversie", în timp ce, prin decizia atacată s-a dispus respingerea apelului reclamantului, fără a se modifica sentința primei instanțe, reținându-se că reclamantul putea să cunoască existența pagubei de la data adoptării Deciziei nr. 10/2013 a Curții de Conturi. Atât timp cât instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, prin care se arăta, pe de o parte, că momentul de început al termenului de prescripție extinctivă ar fi momentul emiterii titlurilor de conversie, iar, pe de altă parte, aceeași instanță de apel arată că momentul de început al termenului de început al prescripției extinctive este reprezentat de data emiterii deciziei Curții de Conturi, rezultă că există o veritabilă contradicție între dispozitivul deciziei pronunțate în apel (prin care este menținută hotărârea primei instanțe) și considerentele deciziei curții de apel (prin care sunt contrazise considerentele sentinței primei instanțe), situație care atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.528 C. civ. În mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe pârâta răspunzătoare este cel mai târziu la data emiterii, de către Curtea de Conturi, a Deciziei nr. 10/10.10.2013. Argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției de la respectiva dată, nu satisfac cerințele normei materiale, întrucât, de la momentul indicat de curtea de apel, nu se putea stabili existența pagubei, aceasta fiind conturată, ca urmare a executării, de către Președintele ANRP, a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de Evaluare". Așadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința nr. 2767/17.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2014, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la Standardele Internaționale de Evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare, pentru a se putea stabili existența prejudiciului. Or, cum se poate constata, la data emiterii Deciziei nr. 10/2013 nu se putea afirma că raportul de evaluare inițial, în dosarul administrativ x/FFCC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaționale de Evaluare, astfel încât nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu. Precizează că argumentele aduse sunt confirmate prin chiar Decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că, la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii, la subpunctul B3, a fost analizată nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. A arătat și că se poate observa că nici la momentul emiterii Deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/FFCC era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. În același sens, menționează că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce, în mod necesar, la o supraevaluare a imobilului în discuție, astfel încât, în absența unei supraevaluări, nu se poate stabili existența unui prejudiciu. Mai mult, contrar concluziilor instanței de apel, care a reținut că "(...) statul nu poate susține că nu a avut atribuții să controleze o instituție înființată special chiar de el", a precizat că, și în ipoteza în care ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Relevant este că, la momentul indicat de instanța de apel, anume la data adoptării Deciziei nr. 10/2013 de către Curtea de Conturi, recurentul-reclamant nu cunoștea și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște nici existența prejudiciului (și, cu atât mai puțin, întinderea acestuia). Recurentul-reclamant era în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. D. S.R.L.. În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât cel de-al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi despre existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existenta pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia. Precizează că nu a putut cunoaște nici existența și nici întinderea prejudiciului până la momentul la care a fost înștiințaț de către intimata-pârâtă. De asemenea, din considerentele deciziei atacate rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. În consecință, rezultă că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că recurentul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului mai devreme de data înregistrări în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înțelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, hotărâre prin care instanța de recurs a menținut sentința prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acțiune. Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părțile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (spețele fiind similare) cu soluționarea acestuia din urmă. Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că excepția de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare, cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către intimată. - Critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează existența, în considerentele hotărârii recurate, a unei pretinse contradictorialități, determinată, în opinia recurentului, de faptul că instanța de apel, deși expune argumente diferite de cele ale tribunalului în ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, totuși respinge, ca nefondat, apelul reclamantului și apreciază ca fiind temeinică și legală hotărârea primei instanțe. În concret, recurentul susține ca fiind un aspect contradictoriu din perspectiva soluției pronunțate de către instanța de apel, faptul că tribunalul a reținut că dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut la momentul emiterii titlurilor de conversie (respectiv în 23.05.2011 și în 24.05.2011), iar instanța de apel a reținut că momentul de la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este acela al adoptării, de către Curtea de Conturi, a Deciziei nr. 10/10.10.2013. Critica este nefondată. Pronunțarea unei soluții identice însă din perspectiva altor argumente decât cele ale primei instanțe nu reprezintă o motivare contradictorie, în sensul motivului de casare invocat de către recurent, ci un raționament logico-juridic distinct cu aceași finalitate, în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță, ca prescrisă. În acest context, menținerea sentinței tribunalului s-a impus ca efect al legalității soluției date, în sensul constatării dreptului material la acțiune ca fiind prescris. Câtă vreme concluzia instanței de apel s-a aflat în acord cu soluția dată de prima instanță, era imposibil, din punct de vedere procedural, ca instanța de apel să se pronunțe altfel decât respingând apelul reclamantului și, pe cale de consecință, să mențină, ca legală și temeinică, hotărârea împotriva căreia a fost declarată calea ordinară de atac. Așadar, indiferent la care dintre momentele indicate de către instanțele de fond ca marcând data de la care a început să curgă termenul de prescripție ne-am raporta (fie la nivelul anului 2011, fie la nivelul anului 2013, în condițiile în care acțiunea a fost promovată în 2021), soluția care se prefigurează este aceeași, în sensul că demersul judiciar al reclamantului se plasează în afara termenului de prescripție prevăzut de lege. - Nici critica de nelegalitate în sensul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, deși subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. x/FF/28.10.2010 (titlul de despăgubiri), în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză nu se poate reține, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție, momentul indicat de către recurent, respectiv acela al comunicării adresei nr. x/18.02.2020, de informare a sa despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010 (referitor la care recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2010. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și intimatei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Recurentul face trimitere la dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1030A din 5 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.