ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 78/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 22.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanții Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 344.557 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 197.835 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren agricol în suprafață de 63.000 mp situat în comuna Berceni, jud. Ilfov și valoarea de 542.392 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/20.11.2009 de către expertul evaluator A. S.R.L., actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie respectiv de la data plății titlurilor de plată până la data plății efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data plății în cazul sumelor aferente titlurilor de plată și până la data plății. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L., C., D. și E..

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1089/24.06.2022, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins acțiunea, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanție, ca prescrisă; a obligat pârâta la plata, către chemata în garanție S.C. B. S.R.L., a cheltuielilor de judecată în sumă de 1766,65 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 189/A/10.02.2023, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților și al pârâtei împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ. privitor la prescripția extinctivă. În mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamanții din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor. Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Reclamanții din litigiul pendinte sunt Ministerul Finanțelor în nume propriu și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor iar decizia de despăgubire, ce reprezintă, în opinia instanței de apel, momentul de început al curgerii prescripției este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite și, pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, reclamanții din prezenta cauză erau în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. În cauză se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care Statul Român a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înțelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, decizie prin care instanța de recurs a menținut sentința prin care constatat prescris dreptul material la acțiune. Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părțile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (spețele fiind similare) cu soluționarea acestuia din urmă. Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă. Prin întâmpinare, intimatul chemat în garanție C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată. În mod corect instanțele anterioare au respins acțiunea, ca prescrisă. Statul Român ca titular de drepturi și obligații este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar Ministerul Finanțelor nu poate invoca propria inacțiune în ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, care nu este acela al primirii adresei nr. x/19.01.2019, ci acela al emiterii deciziei de despăgubire. Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a invocat excepția de nulitate a recursului pârâtei ANRP, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât nu sunt indicate motive reale de nelegalitate, ci se solicită instanței de recurs să analizeze probele administrate în cauză și să constate un alt termen al curgerii prescripției, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac. Referitor la recursul reclamanților, solicită respingerea acestuia, ca nefondat. Contrar celor afirmate de recurenți, aceștia au participat la întregul proces de stabilire a despăgubirilor, nefiind terți față de această procedură, ci participanți activi, astfel încât nu pot invoca că au cunoscut un eventual fapt prejudiciabil decât la data adresei nr. x/18.01.2021, ci au cunoscut toate aspectele relevante chiar în cadrul procedurii stabilirii de despăgubiri la care au participat în mod direct, chiar de la data depunerii raportului de expertiză de către intimată. Intimata a menționat textele legale care reglementează procedura de restituire, Decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii (cu referire la faptul că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în răspundere patrimonială) și decizia nr. 2380/2021 pronunțată de Înalta Curte în dosar nr. x/2020 în materie, pe care a repodus-o aproape integral. A concluzionat că în mod temeinic și legal instanța de apel a apreciat prescripția extinctivă a acțiunii raportat la ansamblul considerentelor de fapt și de drept, iar în speță nu s-a invocat și nici dovedit vreun caz legal de suspendare/întrerupere a termenului de prescripție, în condițiile Decretului nr. 167/1958 (notificarea ANRP neavând nicio semnificație sau eficiență sub acest aspect). II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că excepția de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare de către pârâta ANRP, cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către intimată. De asemenea, nici excepția de nulitate pentru neîncadrare invocată prin întâmpinarea intimatei chemate în garanție S.C. B. S.R.L., nu poate fi primită, critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac fiind aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, iar argumentele recurentului sunt subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. În acest sens, Înalta Curte reține că dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 11417/23.03.2010 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009) recurentul Statul Român învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2009. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2009 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Recurentul face trimitere la dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Însă Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Intimata chemată în garanție S.C. B. S.R.L. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată însă cererea sa nu poate fi primită, întrucât cererea de chemare în garanție a fost respinsă cu prilejul judecății în primă instanță, soluție ce a fost menținută în urma controlului judiciar din apel (care a schimbat doar temeiul respingerii, ca rămasă fără obiect, în loc de prescrisă), în timp ce actualul recurs a atacat pentru nelegalitate exclusiv soluția ce a fost pronunțată în dezlegarea raporturilor juridice litigioase din raportul juridic principal, stabilit prin formularea cererii de chemare în judecată, iar nu și pe cea adoptată în privința cererii de chemare în garanție formulată de pârâta ANRP. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 189/A din 10 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă și va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-chemată în garanție S.C. B. S.R.L..