CASE OF PALADI v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

La originea cauzei se află cererea (nr. 39806/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de dl Ion Paladi („reclamantul”), la 9 noiembrie 2005.

La 17 septembrie 2004, CCCEC a pornit o urmărire penală împotriva reclamantului, iar la 24 septembrie 2004 el a fost reținut.

La 27 septembrie 2004, Judecătoria Buiucani a emis un mandat pentru arestarea și detenția sa pentru 30 de zile. Motivele aduse de instanța judecătorească pentru eliberarea mandatului de arest au fost că:

Reclamantul a depus cereri

La 22 octombrie 2004, dosarul a fost transmis în instanța de judecată pentru examinare.

La o dată nespecificată în octombrie 2004, procuratura a transmis în instanța de judecată al doilea dosar, în care reclamantul era de asemenea identificat ca una din persoanele inculpate. Urmărirea penală în acea cauză a început la 28 martie 2003. Organul de urmărire penală a încetat-o de două ori din lipsă de probe (la 15 iulie și 26 septembrie 2003), însă în ambele cazuri procurorul a dispus redeschiderea ei. La 27 octombrie 2004, ambele cauze au fost conexate.

La 2 noiembrie 2004, judecătorul L.V., președintele Judecătoriei Centru, a respins cererea reclamantului de eliberare sub garanția personală a trei persoane bine cunoscute, fără a aduce niciun motiv.

Reclamantul a contestat cu recurs, însă judecătorul L.V. a refuzat să trimită recursul său în Curtea de Apel, deoarece legislația nu prevedea contestarea cu recurs a unor astfel de încheieri. Reclamantul a depus recursul direct la Curtea de Apel Chișinău care, de asemenea, a refuzat să-l examineze din același motiv. Un răspuns similar a fost dat la recursurile depuse la 25 februarie și 27 septembrie 2005.

La 30 decembrie 2004, cel de al treilea dosar penal în care reclamantul era acuzat de abuz de putere în interes personal a fost prezentat în instanța de judecată pentru examinare. Această cauză a fost, de asemenea, conexată la cele două cauze menționate mai sus împotriva reclamantului.

Starea medicală a reclamantului și tratamentul administrat

Potrivit reclamantului, Izolatorul de Detenție Provizorie al CCCEC nu a avut personal medical până la sfârșitul lunii februarie 2005, când acolo a fost angajat un terapeut. El pretinde că el a cerut asistență medicală de mai multe ori, însă a primit tratament doar de la medici din alte instituții care l-au vizitat când exista o urgență. La 28 septembrie 2004, a fost chemată o ambulanță pentru tratarea reclamantului de hipertensiune acută. Medicul a prescris o consultație a unui specialist endocrinolog, care l-a văzut pe reclamant la 21 decembrie 2004. De asemenea, reclamantul a informat procurorul și instanța de judecată de dieta sa specială și necesitățile sale medicale, însă nu a primit niciun răspuns. El a prezentat copii ale plângerilor din partea soției sale, a mamei sale și a unui grup parlamentar adresate administrației CCCEC, Departamentului Instituțiilor Penitenciare, instanței de judecată care judeca cauza sa, Președintelui Republicii Moldova, ministrului Justiției, precum și altor autorități. Soția reclamantului a primit câteva răspunsuri formale, prin care ea a fost informată, în esență, că soțul său a fost examinat de mai multe ori de diferiți medici și că lui, în caz de necesitate, i se va acorda asistență medicală.

La 15 februarie 2005, reclamantul a fost examinat de către dr. B.E., un psihoneurolog care a conchis că starea sănătății sale era „instabilă cu o ușoară îmbunătățire” și că el avea nevoie să continue tratamentul sub supraveghere. La 25 februarie 2005, reclamantul a fost transferat în Izolatorul Anchetei Preliminare al Închisorii nr. 3 din Chișinău.

În baza acestor recomandări, instanța de judecată a dispus transferul reclamantului la un spital penitenciar.

În baza unui ordin al Ministerului Sănătății, dr. V.P., un neurolog de la Centrul Republican de Neurologie al Ministerului Sănătății, l-a examinat pe reclamant la 20 mai 2005. El a confirmat diagnozele anterioare și a recomandat tratament complex într-o secție neurologică specializată a Ministerului Sănătății, inclusiv tratament prin terapie cu oxigen hiperbaric („OHB”).

La 30 mai 2005, directorul spitalului penitenciar unde era deținut reclamantul a informat instanța de judecată cu privire la recomandările lui V.P. și a spus că reclamantului i-au fost date medicamentele prescrise, dar nu și terapia OHB, care era imposibil de administrat la spitalul penitenciar din lipsa echipamentului necesar. De asemenea, el a informat instanța de judecată că starea reclamantului îl împiedica pe acesta să participe la ședințele judecătorești.

La 1 iunie 2005, Judecătoria Centru a constatat că starea reclamantului și a unui alt co-acuzat s-a înrăutățit și a suspendat examinarea cauzelor lor „până la recuperare”. Instanța de judecată nu a răspuns la cererea soției reclamantului de eliberare a acestuia pentru a permite tratamentul și nici la scrisoarea menționată mai sus a directorului spitalului penitenciar.

Prin scrisorile din 9, 17 și 22 iunie, 5 iulie și 1 august 2005, directorul spitalului penitenciar a informat din nou instanța de judecată despre lipsa echipamentului necesar la spital pentru tratamentul prescris de V.P.

La 7 și 15 septembrie 2005, o comisie medicală a Ministerului Sănătății, care includea medici de la CRN l-a examinat pe reclamant, iar, la 16 septembrie 2005, aceasta a recomandat

La 16 septembrie 2005, directorul spitalului penitenciar a confirmat în numele reclamantului că spitalul nu avea echipamentul necesar pentru tratamentul neurologic solicitat. Această informație a fost prezentată Judecătoriei Centru.

La 19 septembrie 2005, Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului a înaintat o cerere

Având în vedere constatările comisiei medicale a Ministerului Sănătății din 16 septembrie 2005, care a recomandat ca reclamantul să fie tratat într-o secție neurologică specializată, la 20 septembrie 2005, Judecătoria Centru a dispus transferarea acestuia la CRN pentru 30 de zile.

La 27 septembrie 2005, reclamantul a cerut Judecătoriei Centru să dispună efectuarea unei expertize cu privire la starea sănătății sale înainte și după arestarea sa, precum și cu privire la starea sa la data depunerii cererii. În decizia sa din aceeași zi, Judecătoria Centru a respins cererea reclamantului, deoarece nu a fost invocat niciun dubiu cu privire la starea sănătății sale.

La o dată nespecificată, reclamantul a cerut conducerii CRN să descrie starea sănătății sale și tratamentul administrat. El nu a primit niciun răspuns. La 17 octombrie 2005, instanța de judecată a indicat CRN să răspundă imediat și instanța de judecată a primit răspunsul acestuia la 20 octombrie 2005. În răspunsul său, CRN a dat diagnoza sa cu privire la starea reclamantului și a constatat că starea sănătății lui era instabilă și că el avea nevoie în continuare de tratament. La 20 octombrie 2005, Judecătoria Centru a extins tratamentul reclamantului până la 10 noiembrie 2005 în baza scrisorii de la CRN.

Potrivit unui certificat eliberat de secția terapie cu OHB a Spitalului Clinic Republican („SCR”), reclamantul a primit acolo cinci ședințe de terapie cu OHB, începând cu 2 noiembrie 2005, care au dat rezultate pozitive. Reclamantului i-a fost prescris un curs de douăsprezece ședințe, programate să continue până la 28 noiembrie 2005. Potrivit reclamantului, el a fost escortat de la CRN la SCR la fiecare două zile pentru efectuarea procedurii, de asemenea, el a început acolo un tratament de acupunctură. Reclamantul a prezentat o copie a certificatului Judecătoriei Centru care, la 10 noiembrie 2005, a decis că el ar trebui să fie transferat la spitalul penitenciar. Instanța de judecată și-a bazat decizia pe scrisoarea CRN din 9 noiembrie 2005, care menționa că starea reclamantului s-a stabilizat și că el va fi externat la 10 noiembrie 2005. Deoarece scrisoarea CRN nu a inclus terapia cu OHB printre recomandările sale cu privire la tratament, instanța de judecată a constatat că orarul pentru tratamentul cu OHB fixat pentru luna noiembrie era irelevant.

La 16 noiembrie 2005, Ministerul Sănătății și Protecției Sociale a răspuns la întrebările Agentului guvernamental cu privire la necesitatea de a trata reclamantul. În scrisoare se menționa că, la 17 noiembrie 2005, fișele medicale ale reclamantului au fost examinate de un grup de medici, care a constatat că el nu avea nevoie de tratament în staționar „în nicio instituție medicală, inclusiv în [CNR]” și că el putea fi tratat și în ambulatoriu.

În scrisoarea sa din 12 februarie 2007, reclamantul a prezentat Curții un certificat care menționa că, la 20 iunie 2006, el a fost recunoscut ca invalid de gradul II.

Cererile habeas corpus

La 23 iunie 2005, instanța de judecată a respins cererea

La 8 iulie 2005, reclamantul a depus o altă cerere

La 18 iulie, judecătorul L.V. a lipsit și examinarea cauzei a fost amânată. La 22 iulie 2005, alți membri ai completului de judecată au lipsit și examinarea cauzei a fost din nou amânată.

La 25 iulie 2005, reclamantul a cerut o copie a procesului-verbal al ședințelor judecătorești din 8 și 11 iulie 2005 și a informat instanța de judecată despre înrăutățirea stării sănătății sale. Cererea sa a fost refuzată. La 3 august 2005, Judecătoria Centru a informat reclamantul că examinarea cererii sale

La 20 septembrie 2005, Judecătoria Centru a respins cererea

La 27 septembrie 2005, recursul reclamantului nu a fost examinat, instanța de judecată constatând că nu era posibilă depunerea recursului. De asemenea, instanța de judecată a respins cererea sa pentru efectuarea unei examinări medicale pentru a stabili starea actuală a sănătății sale și modul în care el a fost tratat în timpul detenției sale.

La 11 octombrie 2005, reclamantul a depus o altă cerere

La 10 noiembrie 2005, reclamantul a cerut Judecătoriei Centru să dispună tratamentul său continuu la CRN sau eliberarea sa în baza cererii sale

La 15 noiembrie 2005, Judecătoria Centru a respins cererea reclamantului

La 15 decembrie 2005, detenția preventivă a reclamantului a fost schimbată cu obligația de a nu părăsi țara.

Măsurile provizorii indicate de Curte

În seara zilei de 10 noiembrie 2005, Curtea a indicat printr-un fax trimis Guvernului Republicii Moldova o măsură interimară în temeiul articolului 39 al Regulamentului Curții, care prevedea că „reclamantul nu ar trebui transferat de la CRN, până când Curtea va avea posibilitatea de a examina cazul, adică până la 29 noiembrie 2005 cel târziu.” La 11 noiembrie 2005, Grefierul Adjunct al Secțiunii a Patra a telefonat de câteva ori la numerele de telefon indicate de Agentul guvernamental însă nu a primit niciun răspuns.

În dimineața zilei de 11 noiembrie 2005, reclamantul a cerut instanței de judecată care judeca cauza sa să suspende executarea deciziei sale din 10 noiembrie 2005 și să împiedice transferarea lui din CRN. El a prezentat o copie a faxului de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la măsurile provizorii. Judecătoria Centru nu a ținut o ședință judecătorească și nu a răspuns la această cerere. În aceeași zi, el a fost transferat la spitalul penitenciar.

La 14 noiembrie 2005, avocatul reclamantului l-a informat pe președintele Consiliului Superior al Magistraturii despre omisiunea judecătorului L.V., președintele Judecătoriei Centru, de a examina cererea lui din 11 noiembrie 2005 și a cerut întreprinderea unor acțiuni urgente pentru a asigura conformarea cu măsurile provizorii dispuse de Curte. În aceeași zi, avocatul a prezentat o cerere similară Agentului guvernamental al Republicii Moldova la Curte și Procuraturii Generale, notând că procurorul responsabil de cauza reclamantului a susținut cererea acestuia de a continua tratamentul la CRN.

La aceeași dată, ca urmare a cererii agentului guvernamental, Judecătoria Centru a dispus transferarea reclamantului la CRN până la 29 noiembrie 2005. Evenimentele ulterioare sunt disputate de către părți. Potrivit reclamantului, el a fost adus la CRN la ora 18.30, însă conducerea spitalului a refuzat să-l admită timp de 6 ore. Atunci când reclamantul a început să se simtă rău, conducerea l-a admis după miezul nopții. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost admis în ziua când Judecătoria Centru a dispus admiterea sa, iar întârzierea a fost cauzată de părerile medicilor că reclamantul nu necesita continuarea tratamentului la CRN. Agentul guvernamental a supravegheat personal executarea indicației.

Reclamantul a prezentat o copie a unui reportaj de știri difuzat de postul de televiziune PRO TV, care a arătat evenimentele de la CRN. Reporterul a susținut că reclamantul a fost nevoit să aștepte o decizie timp de șase ore și că, în final, a fost admis după miezul nopții. Medicii l-au informat pe reporter că ei au refuzat inițial să-l admită pe reclamant din cauza absenței fișei medicale a acestuia și că ei l-au admis doar după ce le-a fost adusă fișa medicală. Într-un interviu acordat aceluiași reporter, agentul guvernamental a declarat că motivul pentru întârzierea admiterii reclamantului au fost „anumite chestiuni tehnice, organizaționale”. Acest lucru a fost confirmat de o declarație a directorului Departamentului Instituțiilor Penitenciare.

La 12 decembrie 2005, Consiliul Superior al Magistraturii l-a informat pe avocatul reclamantului în răspuns la scrisoarea acestuia din 14 noiembrie 2005 că Judecătoria Centru a primit, în mod oficial, informația despre măsurile provizorii indicate de Curtea Europeană, luni, 14 noiembrie 2005, la ora 14.19. Ca urmare a unei ședințe judecătorești urgente, instanța de judecată a dispus transferul reclamantului la CRN.

Acordul de reglementare amiabilă

În mai 2006, după cum se pretinde, reclamantul ar fi făcut Guvernului propuneri în scris cu privire la reglementarea amiabilă a cauzei sale. Documentul pe care el l-a prezentat Curții se referea la starea rea a sănătății sale care făcea imposibilă participarea sa în procedurile penale și includea condiția „garantării de către stat a achitării sale irevocabile” înainte ca el să fie de acord să-și retragă cererea de la Curte.

La 27 iulie 2006, Guvernul a prezentat Curții un acord de reglementare amiabilă semnat de el și de către reclamant în aceeași zi. El a cerut Curții să radieze cererea de pe rolul său conform articolului 37 al Convenției.

Reclamantul nu a informat Curtea despre acord și nici nu a cerut radierea cererii sale de pe rolul Curții. Atunci când i s-au cerut comentarii, avocatul său a declarat că el nu a știut despre acord, deoarece el nu a fost implicat în negocieri. În răspunsul la scrisoarea Curții din 22 ianuarie 2007, prin care reclamantului i s-a cerut să confirme concluzia cu privire la voința sa liberă cu privire la acordul de reglementare amiabilă, reclamantul a cerut Curții la 12 februarie 2007 să continue examinarea cauzei sale, deoarece principala sa condiție care, aparent, neoficial a fost acceptată de Guvern, de a fi achitat de toate acuzațiile, nu a fost îndeplinită și el a considerat acordul nul.

Guvernul a susținut că, drept urmare a încheierii acordului de reglementare amiabilă cu reclamantul (a se vedea paragraful 52 de mai sus) și plății sumei prevăzute în el (MDL 10,000, echivalentul a 596 euro (EUR)), reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă a unei încălcări a drepturilor sale. El a negat existența vreunei părți „neoficiale” a acordului, care, în orice caz, ar fi, din punct de vedere legal, nulă, cum ar fi promiterea a ceva ce doar o instanță de judecată independentă ar putea decide, și anume achitarea reclamantului. El a cerut Curții să radieze cererea de pe rolul său în conformitate cu articolul 37 al Convenției.

Reclamantul nu a fost de acord, pretinzând că acordul prevedea o compensație simbolică care nu avea nicio legătură cu numărul și gravitatea violărilor de care s-a plâns el. El a pretins că el a fost convins să semneze acordul, deoarece era bolnav, iar Guvernul a insistat ca negocierile să aibă loc fără participarea avocatului său. Mai mult, lui i s-a promis, într-un acord nescris, că toate acuzațiile împotriva sa vor fi retrase. Deoarece acest lucru nu s-a întâmplat, el a considerat că acordul nu a fost îndeplinit de Guvern și a cerut Curții să continue examinarea cererii sale.

Curtea reamintește că articolul 37 al Convenției prevede că, în orice stadiu al procedurii, ea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanțele permit să se tragă una din concluziile specificate în alineatele (a), (b) sau (c) ale paragrafului 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 prevede următoarele:

Din scrisorile reclamantului, este clar că el dorește să-și mențină cererea. Prin urmare, nu există o chestiune cu privire la aplicabilitatea articolului 37 § 1 (a) în această cauză.

Curtea urmează să verifice dacă ea ar trebui să radieze această cerere de pe rol în baza altor prevederi ale articolului 37 § 1 al Convenției. Curtea reamintește că „pentru a conchide în această cauză că litigiul a fost rezolvat în sensul articolului 37 § 1 (b) și că, prin urmare, nu există o justificare obiectivă pentru reclamant să-și mai mențină cererea, este necesar de a examina, mai întâi de toate, dacă circumstanțele de care s-au plâns direct reclamanții există în continuare și, în al doilea rând, dacă efectele unei posibile violări a Convenției din cauza acelor circumstanțe au fost, de asemenea, înlăturate” (a se vedea

În această cauză, Curtea acceptă punctul de vedere al reclamantului că suma compensației oferite nu are o legătură rezonabilă cu pretinsele violări ale Convenției, dacă acest lucru urma să fie dovedit. De asemenea, ea notează că reclamantul a fost, fără îndoială, într-o stare rea a sănătății, ceea ce l-a făcut indisponibil de a participa la ședințele judecătorești. Mai mult, el nu a fost asistat de către avocatul său, ceea ce l-a privat de o consultanță importantă cu privire la chestiuni juridice complexe. În această ultimă privință, argumentul Guvernului că nu putea fi făcută o promisiune că reclamantul va fi achitat, deoarece acest lucru ar fi constituit o acțiune nulă din punct de vedere legal, doar susține argumentul că reclamantul avea nevoie de consultanță juridică cu privire la o chestiune pe care el, în mod clar, a considerat-o crucială într-un acord cu Guvernul, și anume renunțarea la acuzațiile împotriva sa (a se vedea paragraful 51 de mai sus).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate conchide că „litigiul a fost rezolvat” în sensul articolului 37 § 1 (b) al Convenției și nici că „nu se mai justifică continuarea examinării cererii” în sensul articolului 37 § 1 (c). Într-adevăr, ea consideră, având în vedere gravitatea violărilor pretinse, că „respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale” îi cere să continue examinarea cererii (a se vedea articolul 37 § 1

Reclamantul a pretins că lipsa asistenței medicale și condițiile sale de detenție în Izolatorul de Detenție Provizorie al CCCEC au constituit tratament inuman și degradant, care este contrar articolului 3 al Convenției.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile în ceea ce privește pretențiile formulate în temeiul articolului 3 al Convenției. El s-a bazat pe cauza

În ceea ce privește acțiunea civilă prin care să se ceară încetarea imediată a unei pretinse violări, Curtea a constatat deja că cauza

Curtea consideră că pretenția reclamantului formulată în temeiul articolului 3 al Convenției, în măsura în care ea se referă la condițiile lui de detenție în Izolatorul de Detenție Provizorie al CCCEC, este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției (a se vedea

Curtea consideră că pretențiile reclamantului formulate în temeiul articolului 3 al Convenției (cu privire la pretinsa insuficiență a tratamentului medical) și al articolului 5 §§ 1, 3 și 4 (cu excepția pretinsului arest fără motive verosimile de a bănui că el a săvârșit o infracțiune) ridică chestiuni de fapt și de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de examinarea fondului. Prin urmare, ea declară aceste pretenții admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 §

Reclamantul s-a plâns de o violare a articolului 3 al Convenției ca rezultat al omisiunii de a-i acorda asistență medicală corespunzătoare în timpul detenției sale la CCCEC, al omisiunii de a-l transfera la o instituție neurologică la recomandarea dr. V.P. (a se vedea paragraful 22 de mai sus) și întreruperea tratamentului său neurologic.

Guvernul a susținut că reclamantului i-a fost acordat tratament medical corespunzător atât la CCCEC și Închisoarea nr. 3, cât și la spitalul penitenciar. Medici de la instituții medicale specializate l-au examinat pe reclamant de fiecare dată când a fost necesar (potrivit documentelor prezentate de Guvern, aproximativ o dată pe lună între septembrie 2004 și ianuarie 2005). În caz de urgență, el putea fi transportat la un spital din apropiere. Transferul reclamantului de la spitalul penitenciar la CRN și înapoi a fost dispus în baza probelor medicale prezentate în instanța de judecată. În special, în absența oricărei mențiuni în scrisoarea de la CRN despre vreun curs continuu de terapie cu OHB, instanța de judecată a respins cererea reclamantului cu privire la continuarea tratamentului său. Mai mult, instanța de judecată a emis deciziile sale fără nicio întârziere.

Curtea face referire la principiile stabilite în jurisprudența sa în ceea ce privește îngrijirea medicală a deținuților (a se vedea, spre exemplu,

Curtea notează că reclamantul suferea de mai multe boli grave. Câțiva medici au recomandat tratamentul lui în staționar, sub supraveghere medicală, unii dintre ei considerând că erau necesare operații care puteau fi efectuate numai în unități medicale specializate în cardiologie, neurologie sau endocrinologie (a se vedea paragrafele 17-20 de mai sus). Prin urmare, este clar că reclamantul avea nevoie de supraveghere medicală constantă, în absența căreia el își expunea sănătatea unor riscuri majore. Mai mult, reclamantul, soția și avocatul lui s-au plâns mai multor autorități de insuficiența tratamentului medical, însă au putut obține doar vizite sporadice ale medicilor și asistență medicală urgentă în cazuri de urgență (a se vedea paragrafele 17 și 18 de mai sus). Într-adevăr, potrivit declarațiilor Guvernului, reclamantul a fost vizitat de medici aproximativ o dată pe lună (a se vedea paragraful 74 de mai sus). De asemenea, Curtea reamintește constatarea sa din hotărârea

Rezultă că reclamantului nu i-au fost acordate asistență și supraveghere medicală corespunzătoare în timpul detenției în Izolatorul de Detenție Provizorie al CCCEC.

Curtea notează că, la 20 mai 2005, dr. V.P., care l-a examinat pe reclamant la indicația Ministerului Sănătății și care lucra la CRN, a recomandat transferul acestuia la o instituție unde el ar fi putu urma terapie cu OHB (a se vedea paragraful 22 de mai sus). În continuare, ea notează că directorul spitalului în care reclamantul a fost deținut a informat instanța de judecată națională despre incapacitatea instituției sale de a efectua tratamentul deplin recomandat de dr. V.P. din cauza lipsei echipamentului (a se vedea paragrafele 23, 25 și 27 de mai sus).

Curtea recunoaște necesitatea ca instanța de judecată națională să se bazeze pe opinii medicale înainte de a decide asupra transferului la un alt spital. Totuși, instanței de judecată naționale i-a trebuit o perioadă nerezonabil de lungă de timp pentru a obține opinia medicală și nu a luat măsuri pentru a grăbi acest proces, ceea ce a avut ca rezultat o întârziere de patru luni până la transferul reclamantului. Este frapant faptul că comisia medicală l-a examinat pe reclamant pentru prima dată abia la 7 septembrie 2005.

Instanța de judecată națională trebuia, de asemenea, să ia în considerație recomandarea de a-l transfera pe reclamant la o clinică neurologică, care a fost făcută de un medic ale cărui calificare și independență nu au fost contestate. Însăși instanța de judecată l-a considerat pe reclamant incapabil să participe la ședințele sale judecătorești, care au avut loc începând cu 1 iunie 2005 (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Totuși, în același timp, ea nu a considerat necesar de a-i permite reclamantului să înceapă un tratament. Deoarece instanța de judecată nu s-a bazat pe vreo probă specifică care ar fi confirmat că reclamantul ar fi putut să încerce să evadeze, nu există nicio justificare pentru omisiunea instanței de judecată de a dispune transferul reclamantului mult mai devreme.

Omisiunea de a transfera reclamantul la o clinică neurologică într-o perioadă rezonabilă de timp și întârzierea începerii tratamentului recomandat, care a rezultat din acest fapt, l-au expus în mod nenecesar pe reclamant unui risc pentru sănătatea sa și ar fi trebuit să aibă ca rezultat stres și neliniște (a se vedea

De asemenea, Curtea notează că, deși atât dr. V.P., cât și comisia medicală au prescris reclamantului terapia cu OHB, niciunul din ei nu s-a referit la CRN ca fiind instituția corespunzătoare (a se vedea paragrafele 22 și 26 de mai sus). Judecătoria Centru a decis transferul reclamantului la CRN, deși din dosar rezultă că tratamentul cu OHB al reclamantului a fost efectuat la SCR (a se vedea paragraful 32 de mai sus). Prin urmare, rezultă că SCR era autoritatea medicală competentă să consulte instanța de judecată cu privire la necesitatea de a continua terapia cu OHB prescrisă reclamantului. În pofida acestui fapt, instanța de judecată și-a bazat decizia doar pe scrisoarea de la CRN.

În continuare, Curtea este frapată de urgența cu care instanța de judecată națională a decis să dispună transferul reclamantului de la CRN și, implicit, încetarea tratamentului cu OHB. Deși având în posesie două opinii medicale aparent divergente (cea a CRN, care a recomandat externarea reclamantului din spital și care nu a făcut nicio referire la terapia cu OHB, și cea a SCR, care a recomandat continuarea terapiei cu OHB), instanța de judecată a ales pur și simplu să ignore una din ele. Acest lucru este în contradicție clară cu poziția aceleiași instanțe de judecată luată după 20 mai 2005, când ei i-a fost prezentată doar o singură opinie medicală – necontestată, și când ea a fost gata să aștepte patru luni o a doua opinie (a se vedea paragrafele 22-29 de mai sus). Mai mult, instanța de judecată națională nu a evaluat riscul potențial pentru sănătatea reclamantului în urma întreruperii tratamentului cu OHB în raport cu orice risc de securitate sau cu alt motiv invocat pentru transferul urgent al reclamantului.

Curtea consideră că, prin întreruperea tratamentului reclamantului cu OHB, care a fost recomandat de medici și care a dat deja rezultate pozitive, instanța de judecată națională a afectat eficacitatea tratamentului lui întârziat. De asemenea, aceasta i-a cauzat reclamantului stres și neliniște, care au depășit nivelul inerent oricărei privări de libertate.

Curtea conchide că lipsa asistenței medicale corespunzătoare în Izolatorul de Detenție Provizorie al CCCEC, tratamentul incomplet al reclamantului în spitalul penitenciar după 20 mai 2005 și încetarea subită a tratamentului lui cu OHB au constituit fiecare o violare a articolului 3 al Convenției.

Reclamantul a pretins că transferul său de la CRN înainte ca tratamentul său să fi luat sfârșit, în pofida măsurilor provizorii indicate Guvernului în temeiul articolului 39 al Regulamentului Curții, a încălcat drepturile sale garantate de articolul 34 al Convenției.

Comitetul de Miniștri va fi informat despre această măsură.

Camera poate invita părțile să-i prezinte informații despre orice problemă privitoare la aplicarea măsurilor provizorii pe care ea le-a indicat.”

Reclamantul a susținut, în special, că judecătorul L.V., președintele Judecătoriei Centru, nu a examinat cererea sa din 11 noiembrie 2005 de a se conforma măsurilor provizorii. Atunci când el, în sfârșit, a examinat, la 14 noiembrie 2005, cererea reclamantului și a dispus transferul lui la CRN, conducerea CRN a refuzat să coopereze, lăsându-l să aștepte neliniștit timp de câteva ore până a fi internat.

Guvernul nu a fost de acord. El a recunoscut că, în seara zilei de 10 noiembrie 2005, a primit prin fax două scrisori de la Curte, însă a subliniat că Grefa Curții nu a trimis scrisoarea relevantă și prin poșta electronică, după cum s-a convenit anterior în ceea ce privește corespondența în general. După ce a primit faxul în dimineața zilei de 11 noiembrie 2005, Agentul guvernamental, dl V. Pârlog, a întreprins imediat pași pentru conformarea cu măsurile provizorii indicate. În special, în aceeași zi el i-a scris o scrisoare președintelui instanței de judecată care examina cauza. Deoarece a fost imposibil de a convoca toți participanții într-o ședință judecătorească în aceeași zi, instanța de judecată i-a citat pentru următoarea zi lucrătoare, adică la 14 noiembrie 2005. În aceeași zi, reclamantul a fost transferat înapoi la CRN, spre surprinderea medicilor de la CRN, care nu au văzut niciun motiv medical pentru transferul lui. Astfel, toate măsurile rezonabile pentru conformarea cu măsura provizorie au fost întreprinse.

Curtea reiterează că, „prin articolul 34 al Convenției, Înaltele Părți Contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercițiul eficace al dreptului unui reclamant de a sesiza Curtea cu o cerere individuală. Omisiunea unui Stat Contractant de a se conforma măsurilor provizorii trebuie considerată o piedică pentru Curte de a examina, în mod eficient, cererea reclamantului și ca o piedică în exercitarea efectivă a dreptului acestuia și, prin urmare, ca o violare a articolului 34” (a se vedea

Curtea notează derularea evenimentelor după ce ea a indicat Guvernului măsurile provizorii (a se vedea paragrafele 45-50 de mai sus). Se pare că au existat deficiențe serioase la fiecare etapă a procesului de conformare cu măsurile provizorii, începând cu absența în biroul agentului guvernamental a funcționarilor care să răspundă la apelurile telefonice urgente de la Grefă și continuând cu omisiunea acelui birou de a întreprinde acțiuni între dimineața zilei de 11 noiembrie 2005 și după-amiaza zilei de 14 noiembrie 2005 (a se vedea paragraful 47 de mai sus), combinate cu omisiunea Judecătoriei Centru de a examina urgent chestiunea atunci când, la 11 noiembrie 2005, i s-a cerut acest lucru de către avocatul reclamantului.

Curtea notează că reclamantul era într-o stare gravă, care, după cum rezultă din documentele disponibile în perioada relevantă, a constituit un risc imediat și iremediabil pentru sănătatea sa. Anume acest risc a constituit motivul pentru decizia Curții de a indica măsura provizorie. Din fericire, nu au avut loc consecințe negative pentru viața sau sănătatea reclamantului, care să rezulte din întârzierea de a implementa acea măsură. Totuși, Curtea nu poate accepta că responsabilitatea statului pentru omisiunea de a se conforma obligațiilor lui angajate prin Convenție ar trebui să depindă de circumstanțe imprevizibile, cum ar fi (ne)survenirea unei urgențe medicale în perioada de neconformare cu măsurile provizorii. Ar fi contrar obiectului și scopului Convenției ca Curtea să ceară probe nu doar cu privire la un risc de prejudiciere iremediabilă a unuia dintre drepturile fundamentale garantate de Convenție (cum ar fi cele protejate de articolul 3, a se vedea, spre exemplu,

Curtea consideră că omisiunea autorităților naționale de a se conforma urgent cu măsura provizorie indicată de Curte a expus în sine unui risc capacitatea reclamantului de a menține cererea lui la Curte și, astfel, a fost contrară exigențelor articolului 34 al Convenției. Acest lucru a fost determinat, în primul rând, de aparenta lipsă în legislația și practica naționale a prevederilor clare care să ceară unei instanțe judecătorești naționale să examineze urgent o măsură provizorie; și, în al doilea rând, de deficiențele în organizarea activității biroului Agentului guvernamental, care au avut ca rezultat omisiunea acestuia de a reacționa prompt la măsura provizorie și de a asigura ca administrația spitalului să aibă la dispoziția sa toate documentele medicale necesare (a se vedea paragraful 49 de mai sus).

În lumina riscului foarte serios la care a fost expus reclamantul ca rezultat al întârzierii de a se conforma cu măsura provizorie, în pofida termenului relativ scurt al acestei întârzieri, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 34 al Convenției în această cauză.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de recurs interne, prevăzută de articolul 35 § 1 al Convenției, nu este aplicabilă pretențiilor de satisfacție echitabilă făcute în temeiul articolului 41 al Convenției (a se vedea

Reclamantul a pretins EUR 35,000 cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca rezultat al încălcării drepturilor sale garantate de Convenție. El s-a bazat pe jurisprudența Curții în cauze anterioare similare. El a susținut că încălcările drepturilor sale garantate de Convenție i-au cauzat sentimente de frustrare, incertitudine și neliniște, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei violări.

Guvernul nu a fost de acord și a susținut că nu a fost adusă nicio probă care să dovedească prejudiciul moral pretins de reclamant. El a considerat că cauzele la care a făcut referire reclamantul erau irelevante, deoarece ele se refereau la situații de tip diferit. Dacă Curtea ar constata o violare a oricărui articol al Convenției, acest lucru în sine ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că reclamantului trebuia să-i fi fost cauzate durere considerabilă, stres și neliniște ca urmare a lipsei tratamentului medical corespunzător și a detenției sale ilegale timp de mai mult de un an de zile, în special, datorită caracterului notoriu al cauzei sale și a faptului că el s-a aflat în vizorul publicului și al presei.

Hotărând în bază echitabilă și luând în considerație constatarea unei violări a articolului 34 al Convenției în această cauză, Curtea acordă reclamantului suma totală de EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu moral.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

Eu am votat ca și majoritatea Camerei în ceea ce privește toate aspectele cauzei, cu excepția concluziei ei că a avut loc o violare a articolului 34 al Convenției. Eu nu pot să constat că această prevedere a fost încălcată în contextul circumstanțelor specifice ale acestei cauze.

Concluzia majorității se bazează pe întârzierea autorităților moldovenești de a se conforma măsurilor provizorii indicate Guvernului, în temeiul articolului 39 al Regulamentului Curții, în seara zilei de joi, 10 noiembrie 2005 și de a cere ca reclamantul să nu fie transferat de la Centrul Republican de Neurologie al Ministerului Sănătății („CRN”) până când Curtea va avea posibilitatea să examineze cazul, adică cel târziu până la 29 noiembrie 2005.

Evenimentele cu privire la autorizarea măsurilor provizorii sunt descrise în hotărârea Curții.

În hotărârea sa

Totuși, în opinia mea, există două puncte de distincție importante între circumstanțele cauzelor menționate mai sus și cele din această cauză, care ar îndreptăți Curtea să ajungă la o concluzie diferită. În primul rând, nu a existat o încălcare intenționată a măsurilor provizorii din partea autorităților naționale, care, atunci când au aflat că articolul 39 a fost aplicat, au încercat să se conformeze indicațiilor Curții prin reîntoarcerea reclamantului la CRN. Se prezumă că a existat o întârziere regretabilă înainte ca reclamantul să fie reîntors la Centru, iar hotărârea Curții, în mod corect, atrage atenția asupra deficiențelor din sistem, care sunt exemplificate prin această cauză, în special, absența la 10 noiembrie a oricărui oficial capabil să reacționeze la facsimilul Curții sau să răspundă, la 11 noiembrie, la apelurile telefonice de la Curte, precum și aparenta lipsă a comunicării efective între judiciar și alte autorități, pentru a asigura ca o ședință judecătorească să fie convocată de urgență la 11 noiembrie pentru a preveni transferul reclamantului de la CRN sau pentru a asigura reîntoarcerea lui promptă. Mai mult, intervalul de șase ore până când reclamantul a fost în sfârșit reinternat la CRN sugerează o coordonare slabă între autoritățile relevante, inclusiv judiciarul și autoritățile medicale. Totuși, eu nu am niciun motiv de a pune la îndoială că, atunci când a aflat despre măsurile provizorii, Agentul guvernamental a întreprins imediat pași pentru a încerca să remedieze situația și, pe cât e posibil, să prevină cauzarea vreunui prejudiciu prin transferul reclamantului de la CRN, deși, în consecință, pașii întreprinși nu s-au dovedit a fi atât de efectivi precum ar fi trebuit să fie.

În al doilea rând, ceea ce este mai important, eu nu pot să constat că, în contextul faptelor specifice ale acestei cauze, se poate spune că întârzierea de a implementa măsurile provizorii au împiedicat exercițiul eficace al dreptului unei persoane de a sesiza Curtea cu o cerere individuală, în sensul articolului 34 al Convenției. În această privință, cauza este foarte diferită de cele unde transferul unui reclamant dintr-un stat cu încălcarea termenelor indicației date în temeiul articolului 39 a avut ca consecință inevitabilă lipsirea de efect a exercițiului dreptului prin împiedicarea Curții de a examina efectiv o pretenție formulată în temeiul Convenției și, în ultimă instanță, de a proteja reclamantul împotriva potențialelor încălcări ale drepturilor garantate de Convenție care au fost invocate.