ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2100/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 08.09.2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 204.363 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 548.570 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x/30.09.2009 și valoarea de 344.207 RON, stabilită cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, în ceea ce privește terenul intravilan în suprafață de 1.298,82 mp, situat în Câmpina, județul Prahova, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 439/24.03.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă și a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin decizia civilă nr. 1559A din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 439/24.03.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 09 februarie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 14 februarie 2023 sub nr. x/2021.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ.

Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut că data de la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba în cauză este momentul emiterii titlului de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativității reclamantului în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, Ministerul Finanțelor nu avea cum să cunoască despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despaăgubirilor.

Pârâta este o persoană juridică distinctă de reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Instanța de control judiciar nu a ținut cont de prevederile Hotărârilor de Guvern nr. 361/2005 și nr. 387/2007, respectiv de Hotărârea de Guvern nr. 572/2013, acte normative ce demonstrează că Ministerul Finanțelor nu avea pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se urmărește a fi recuperat prin acțiunea introductivă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, aplicabil la data emiterii actelor administrative considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii și ilicite, "statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și organizațiilor economice de stat (...) dacă ele sunt persoane juridice". Mai mult, potrivit dispozițiilor alin. (2) din norma menționată, persoana juridică subordonată unui organ al administrației de stat răspunde pentru propriile obligații. Organele administrației de stat nu răspund pentru obligațiile persoanelor juridice subordonate decât atunci când legea prevede expres aceasta.

Motivarea instanței de control judiciar susține ideea unui stat omniprezent, omnipotent și omniscient care tutelează toate instituțiile și autoritățile prin care se realizează funcțiile constituționale, ceea ce contravine reglementării din art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 la care s-a făcut referire anterior.

Dacă Ministerul Finanțelor ar fi avut atribuția de a cenzura decizia de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile Legii nr. 247/2005, atunci raționamentul instanței de apel ar fi fost valid. Astfel, momentul la care reclamanții trebuiau să cunoască prejudiciul și persoana vinovată ar fi fost tocmai momentul la care trebuia îndeplinită obligația legală de verificare și/sau validare, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Relevant este faptul că Legea nr. 247/2005 nu dădea posibilitatea Ministerului Finanțelor să verifice legalitatea cuantumului despăgubirii conținute în decizia validată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și înaintată pentru plată. Altfel spus, aspectele legale de evaluare și eventual reevaluare, făceau obiectul unor proceduri care se desfășurau exclusiv în fața ANRP, neputând fi influențate, verificate sau contestate de Ministerul Finanțelor.

Din acest motiv Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pârâta atunci când a cunoscut efectiv că există diferențe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a efectuat pe cale administrativă în urma controlului Curții de Conturi.

Chiar dacă, în speță, momentul la care curge termenul de prescripție din perspectiva art. 8 al Decretului nr. 167/1958 este îndepărtat în timp față de momentul la care se susține că ar fi avut loc fapta cauzatoare de prejudicii și s-ar fi produs paguba, aceasta nu înseamnă că norma legală trebuie interpretată extensiv sau că la interpretare trebuie să prezinte relevanță relațiile de bună colaborare dintre instituțiile statului.

Ministerul Finanțelor nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica și pentru a stabili existența prejudiciului. Plata propriu-zisă a sumelor din deciziile emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu presupune că plătitorul cunoștea sau că ar fi trebuit să cunoască existența supraevaluării, cum greșit a reținut instanța de apel.

În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care i s-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susținut că motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că susținerile părții adverse sunt total nefondate, hotărârea atacată fiind motivată suficient și în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ.

Prin hotărârea recurată, în analizarea termenului de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța s-a raportat la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2019, art. 8, 12, 16 din decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2528 C. civ.

A mai susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că indicarea implicită, ca temei juridic, a dispozițiilor C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau interpretarea greșită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziții, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat și nu se susține de către recurent prin motivele de recurs depuse în termen, în baza unei argumentații juridice raportate la dispoziții legale.

Nu pot fi reținute susținerile reclamantului, potrivit cărora hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, deoarece instanța s-a pronunțat cu respectarea acestor dispoziții legale și cu aplicarea lor corectă.

Instanța de apel în mod corect, în soluționarea cauzei, a avut în vedere Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că prin această decizie s-a statuat în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control.

Instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripției (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ.), dispozițiile legale prevăd aceeași soluție, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanța, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021), că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62), întrucât prin intermediul actului de control se constată doar abaterile de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție (paragraful 63).

Susținerile reclamantului cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. sunt simple susțineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reținute de instanță și în special cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurentul-reclamant a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispozițiile art. 205-208 C. proc. civ. și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării formulate în fond și apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ.

Aceste critici de nelegalitate, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au caracter nefondat și, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce vor fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/30.09.2009, întocmit de către expertul evaluator A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 548.570 RON.

De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/30.09.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 6802/18.11.2009 în favoarea beneficiarilor B. și C., în cuantum de 547.206,80 RON, sumă rezultată în urma deducerii despăgubirilor încasate la data exproprierii. În acest context, au fost emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților titlurile de conversie nr. 893.1/22.07.2010, în cuantum de 23.603,40 RON, reprezentând un număr de 23.603 acțiuni, calculate la o valoare nominală de 1 leu/acțiune, emis în favoarea beneficiarei B., respectiv nr. 893.2/22.07.2010, în cuantum de 23.603,40 RON, reprezentând un număr de 23.603 acțiuni, calculate la o valoare nominală de 1 leu/acțiune, emis în favoarea beneficiarului C..

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este data pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal.

Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie l-a respins ca nefondat, reținând că reclamantul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea de la momentul adoptării de către Comisa Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a titlului de despăgubire.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului.

Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

Recurentul-reclamant nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existența unui prejudiciu, de vreme ce acesta avea cadrul legal și totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real și în timp util.

Or, pasivitatea recurentului-reclamant a fost sancționată prin opunerea prescripției extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmația acestuia potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparțin instituțiilor acestuia.

Statul, în raport cu proprii săi agenți trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 6802 din data de 18 noiembrie 2009, făceau parte, conform cadrului normativ existent la acel moment [art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005], președintele intimatei-pârâte și doi reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlul de despăgubire emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005).

În ceea ce o privește pe intimata-pârâtă, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau recurentului-reclamant și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de recurentul-reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 6802 din data de 18 noiembrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecință, contrar aserțiunilor din memoriul de recurs, recurentul-reclamant a beneficiat de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, recurentul-reclamant putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 6802 din data de 18 noiembrie 2009, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului-reclamant este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de intimata-pârâtă, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță - prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe - decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de față, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit, în baza deciziei fiind emis ulterior titlul de conversie. Totodată, se observă din punct de vedere al legalității, că instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt de care instanța de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional prezent, că încă de la momentul adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a titlului de despăgubire, reclamantul trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, din moment ce, prin diversele sale organe cu atribuții de control, putea și trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubire nr. x/2005, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat.

În concluzie, aprecierea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, de la momentul adoptării titlului de despăgubire nu încalcă dispozițiile juridice invocate, inclusiv prevederile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate, instanța de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, cu sediul în București, împotriva deciziei nr. 1559 A din 04 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.