ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2021, pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 582.043 RON cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 1 noiembrie 2010 și valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, prin raportul de evaluare întocmit la data de 28 septembrie 2020 de către A. S.R.L. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune iar ulterior a chemat în garanție pe B., C. și D. S.R.L., în baza contractului cadru de prestări servicii nr. x/2008, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 570 din 18 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, au fost respinse cererile de chemare în garanție, ca tardiv formulate, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, și a fost obligată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească persoanei chemate în garanție B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 1946A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantele B. și C. împotriva sentinței civile nr. 570 din 18 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A respins apelul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva aceleiași sentințe. A admis apelul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 570 din 18 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A anulat, în parte, sentința civilă apelată și evocând fondul în apel: a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. A păstrat soluțiile date prin sentință cu privire la cererea de chemare în garanție și la cheltuielile de judecată.

Calea de atac promovată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1946A din data de 15 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și chematele în garanție B. și C.. 4.1. Invocând motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., recurenții - reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-a declarat, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, au susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1000 și art. 1241 din C. civ. Astfel, au arătat că au învederat instanțelor de judecată (primei instanțe și celei de apel) - chiar prin cererea de chemare în judecată - împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri, au depus, printre altele, acte în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269 și art. 270 din C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Au precizat că "a dovedi" sau "a proba" înseamnă, într-o accepțiune generală, a stabili realitatea unei afirmații, a demonstra că o susținere corespunde adevărului, a arăta cu argumente existența sau inexistența unui fapt sau a unei situații; în drept, termenul probă are mai multe accepțiuni, în speță, interesând, din punctul său de vedere, sensul de mijloc de probă, prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, în acest sens fiind art. 1170 din vechiul C. civ. În speță, prin înscrisuri, se înțeleg adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata - pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate, anterioare ivirii litigiului și care oferă garanții de sinceritate și exactitate. Au mai susținut și că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act legal întocmit, astfel că, din această împrejurare rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris care emană de la un agent public în limitele atribuției sale (funcționari ai intimatei-pârâte din prezenta cauză). Efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei - cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. În raport de dispozițiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ. în materie de contracte), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare. În prezenta cauză, cea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata - pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Reiterând faptul că înscrisurile pe care le-a depus la dosar au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, arată și că acestea reprezintă înscrisuri autentice, în înțelesul dispozițiilor art. 269 din C. proc. civ., iar partea adversă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Din actele dosarului rezultă că intimata - pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experți și transmise Ministerului Finanțelor, spre valorificare, aceasta fiind cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului (reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată ulterior) și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia. Instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost transmisă chiar prin actele care emană de la intimata - pârâtă și care au fost depuse la dosarul cauzei. Ca atare, a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 269 - art. 271 din C. proc. civ., precum și ale art. 1171 din C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.). Recurenții arată că, în opinia lor, instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității, încălcând prevederile art. 9 din C. proc. civ., întrucât nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-au depus, în condițiile în care intimata - pârâtă nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora. Consideră că, în acest mod, instanța s-a substituit intimatei - pârâte, prin încuviințarea unei apărări pe care această parte nu a formulat-o. De asemenea, recurenții - reclamanți au arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că nu există un raport de prepușenie între expert și intimata - pârâtă, fiind un raport contractual, precum și că nu există o bază legală care să permită reținerea existenței unui astfel de raport. Cu referire la acest aspect, au menționat că selectarea și contractarea experților evaluatori, autorizați și acreditați ANEVAR, s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, potrivit H.G. nr. 527 din data de 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului - cadru și a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Făcând trimitere la prevederile art. 1000 din vechiul C. civ., au arătat că este adevărat că între intimata - pârâtă și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, însă între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și evaluatorul respectiv nu există niciun raport juridic născut în baza acelui contract. Prejudiciul creat Statului Român de către evaluator, prin expertiza defectuoasă, nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepusului său. Consideră că afirmația instanței de apel în sensul că "reclamantul nu a dovedit nici fapta ilicită, nici prejudiciul invocat" nu este fundamentată din moment ce intimata - pârâtă, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Ca atare, în opinia recurenților - reclamanți, din moment ce există un prejudiciu recunoscut și cuantificat de intimata-pârâtă, există și o faptă ilicită cauzatoare a acestuia. Față de aceste împrejurări, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-au declarat, cu consecința modificării hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. 4.2. Prin cererea de recurs, chematele în garanție B. și C. au solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de obligare a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei totale de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată la instanța de fond. Recurentele arată că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au acordat cheltuielile de judecată, în totalitate, cu motivarea că se acordă în raport de activitatea desfășurată de avocatul pe care l-au avut. Acestea au fost chemate în garanție printr-o cerere care s-a dovedit a fi tardivă, împrejurare care nu poate înfrânge aplicarea dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ.. Au făcut dovada acestor cheltuieli și cuantumul lor, prin chitanțele depuse. Arată că instanța de fond a acordat cheltuieli de judecată reduse iar instanța de apel nu a avut în vedere că au existat cheltuieli și în faza procesuală a apelului. Prin urmare, hotărârea este nelegală, ceea ce justifică admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și acordarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. De asemenea, chematele în garanție au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând anularea acestuia, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din 27 aprilie 2023, s-a fixat termen de judecată, pentru soluționarea recursurilor, la data de 19 octombrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul formulat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții - reclamanți au invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 și a celor ale art. 269-271 din același act normativ întrucât a încălcat principiile care stau la baza procesului civil și a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata - pârâtă. Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile care provin de la intimata - pârâtă, deși acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului. Înalta Curte reține că potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Potrivit dispozițiilor art. 9 din C. proc. civ. "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege." Iar potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din același act normativ, care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Prin urmare, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, fiind obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale. Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurenții - reclamanți nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunțate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecății. Astfel, instanța de apel, judecând pricina pe fond (după admiterea apelului declarat de recurenții - reclamanți împotriva sentinței tribunalului, anularea acesteia și reținerea cauzei pentru judecarea pe fond a procesului), a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamanții invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați - în calitate de prepuși ai autorității pârâte, cât și în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susținerea cererii au depus acte ce emană de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 269 și art. 270 din C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei - pârâte și a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerințe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate. Din cererea de recurs reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, și să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2010, depus, de asemenea, la dosar de către recurenți. În sprijinul acestei solicitări, se susține că din actele ulterioare anului 2010, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei - pârâte cu privire la conținutul și concluziile celui de al doilea raport de evaluare. Înalta Curte reține că împrejurările învederate de recurenți nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului și transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părți, așa cum se susține. Instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că diferența de valoare pretinsă de reclamanți, rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au aceeași valoare probatorie. Așa cum rezultă din dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlociri. Rapoartele de expertiză în cauză, nefiind întocmite în cursul procesului civil, nu pot avea valoarea probatorie a unor expertize judiciare. Față de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanța de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor și a concluzionat că cel de-al doilea nesocotește dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurenților probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor și a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanțelor de fond, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurenții au înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente și probe aduse de către aceștia, în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. De altfel, susținerile referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluția instanței de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului. Prin urmare, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurenți, atât din perspectiva dispozițiilor art. 9 cât și a celor ale art. 269-271 din același act normativ. În susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții - reclamanți susțin încălcarea dispozițiilor art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.) și ale art. 1000 din același act normativ. În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1711 din C. civ., incident raportului juridic dedus judecății, referitoare la forța probatorie a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele expuse anterior. De asemenea, este nefondat și motivul de recurs prin care se pretinde o încălcare a prevederilor art. 1000 din C. civ. potrivit cu care "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră". În sprijinul acestui motiv de casare se aduce un singur argument și anume că intimata - pârâtă trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat de primul evaluator în temeiul raportului de prepușenie dintre aceștia. Antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Înalta Curte reține că ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare în cadrul căruia comitentul direcționează, supraveghează și controlează activitatea prepusului în exercitarea funcțiilor sau însărcinarilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terț. Or, în cauză aceste condiții nu se verifică. Expertul evaluator, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a reținut că este raport juridic de tip comitent - prepus doar cel între intimata-pârâtă și membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, raportul de prepușenie rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005. Însă, raportul dintre Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și expert este contractual, neexistând nicio bază legală care să permită existența unui raport de prepușenie. Această concluzie a instanței este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert și intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract de prestări servicii, între părți neexistând subordonarea specifică raportului de prepușenie, fiind lipsită de relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că selecția evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006. Pe de altă parte, chiar recurenții arătă că evaluatorul are o răspundere contractuală față de intimata - pârâtă. Însă, pretind că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și evaluator, nu pot recupera prejudiciul care le-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului - intimata-pârâtă - pentru faptele prepusului său - expertul evaluator. Or, instanța de apel a analizat dacă se poate susține răspunderea intimatei-pârâte pentru fapta prepușilor săi, membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, și a concluzionat că nu se poate reține în sarcina lor vreo faptă ilicită. De asemenea, a verificat legalitatea rapoartelor de expertiză și a constatat că nu există probatorii care să ateste că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2010 nu era conform cu standardele internaționale de evaluare. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că nu se poate constata existența unei fapte ilicite săvârșite de către expert. Recurenții nu aduc alte critici concrete și nu arată în ce mod instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroarea cuprinsă în argumentele instanței prin raportare la norma de drept invocată, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. În concluzie, nici acest motiv de recurs nu este fondat. În ceea ce privește recursul formulat de chematele în garanție B. și C., Înalta Curte constată următoarele: Prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., chematele în garanție B. și C. au susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 453 din același act normativ. Argumentele acestora vizează două aspecte: reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată de către prima instanță, de la 3.000 RON la 1.000 RON și neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de apel. Criticile relevate sunt nefondate. În primul rând, nemulțumirile recurentelor în legătură cu dispoziția instanței de fond de reducere a cheltuielilor de judecată acordate chematelor în garanție, validată prin decizia recurată, constituie critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor. În al doilea rând, recurentele susțin că instanța de apel nu a ținut cont de solicitarea lor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente stadiului procesual al apelului. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul. Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumția de culpă procesuală a celui a cărui cerere a fost respinsă, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare. În cauză, dispozițiile legale au fost interpretate și aplicate în mod corect de către Curtea de Apel București întrucât apelul declarat de chematele în garanție a fost respins, ca nefondat. Or, acordarea cheltuielilor de judecată este într-o dependență strictă față de soluția dată cererii de apel. Prin urmare, respingerea apelului declarat de chematele în garanție a avut drept consecință neacordarea cheltuielilor de judecată suportate de acestea în faza procesuală a apelului. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și de chematele în garanție B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1946A din 15 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,