ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1327/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 08.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finațelor în reprezentarea Statului Român a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în Str. x, Nr. 82, București, și valoarea de 4.475.000 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/28.04.2011, adică suma de 2.346.317 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. La data de 11.02.2022 a fost înregistrată cererea de chemare în garanție a S.C. A. S.A., B. și C., formulată de pârâtă. La termenul de judecată din data de 19.04.2022, instanța a reținut că termenul pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 26.11.2022, iar cererea de chemare în garanție a fost depusă la dosar la data de 11.02.2022, cu depășirea termenului prevăzut de art. 73 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție și, în raport de dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că operează decăderea pârâtei din dreptul de a formula cererea de chemare în garanție.

Sentința Tribunalului București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 582 din 19 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, a respins cererea ca prescrisă și a obligat pârâta la plata către persoana chemată în garanție A. S.A. a sumei de 2380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Decizia Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1558A din 28 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 582/19.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV -a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații-chemați în garanție C., B. și S.C. A. S.A.. A obligat pe apelanta pârâtă să plătească intimatei chemate în garanție S.C. A. S.A. suma de 2380 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1558A din 28 octombrie 2022, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. 4.1. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor În dezvoltarea motivului de casare invocat, reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, respectiv a celor reglementate de dispozițiile art. 2528 C. civ. În aplicarea normelor de drept material anterior menționate, instanța de apel, în mod greșit și de o manieră echivocă, arată că în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripție acesta este: "...momentul emiterii deciziei de despăgubire". Critică aceste considerente ale deciziei instanței de apel, motivat de faptul că într-o decizie de speță Înalta Curte a statuat că "...prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea...". Față de aceste statuări, în mod greșit instanța de apel a apreciat că momentul de la care reclamantul-apelant din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire. O condiție esențială pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele și cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin acțiune, având în vedere că acestea sunt persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții distincte. Nici la data întocmirii raportului de evaluare, nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare și nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, aceasta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și reevaluarea acestor rapoarte, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, reclamantul-recurent era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Arată că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19 februarie 2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020, emisă de autoritatea pârâtă, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel. 4.2. Recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este întemeiat pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ.. Recurenta a arătat că în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat (2380 RON pentru fond și 2380 RON pentru apel), fără ca instanțele să se raporteze la dificultatea, amploarea și durata pricinii, care ar fi impus o reducere considerabilă a cheltuielilor solicitate. Invocă Decizia Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, prin care s-a statuat că "...prerogativele instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil". În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. În ce privește recurenta, cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată. Totodată, învederează că prevederile art. 453 C. proc. civ. statuează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate, la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată aflându-se exclusiv ideea de culpă procesuală, culpa fiind dovedită prin hotărârile prin care a fost finalizat dosarul. Astfel, prin analogie, în prezenta speță, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal de către intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că recurentul-reclamant nu a motivat temeinic cererea de recurs, iar argumentul invocat a primit o dezlegare definitivă prin decizia dintr-o speță similară. Intimata-chemată în garanție A. S.A. a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză prin care a invocat excepția inadmisibilității cererilor de recurs întrucât în cuprinsul celor două cereri de recurs se reiterează situația de fapt regăsită în toate acțiunile similare promovate. Apreciază că în cauză este incidentă sancțiunea reglementată de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ambele recursuri fiind nule. Pe fondul cererilor de recurs, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate. În ceea ce privește recursul declarat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, arată că din coroborarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 451 alin. (1) si art. 452 C. proc. civ. se poate concluziona faptul că onorariile avocaților constituie cheltuieli de judecată pe care părțile au dreptul de a le pretinde cu condiția de a face dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, condiție îndeplinită la termenul de judecată din data de 14.10.2022. Având în vedere că întreaga cerere de recurs formulată de recurenta-pârâtă nu dovedește nicio încălcare sau aplicare greșită a vreunei norme de drept material de către instanța de apel, iar motivele invocate de către recurentă reprezintă simple nemulțumiri față de soluția pronunțată și nu veritabile motive de casare, astfel cum sunt prevăzute în mod limitativ și imperativ de către dispozițiile art. 488 C. proc. civ., solicită instanței de control judiciar respingerea ca inadmisibilă, deopotrivă nefondată a cererii de recurs formulată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Cu privire la recursul declarat de Statul Român arată că recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel sub aspectul neintervenirii sancțiunii prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru considerentul ca s-a aflat în imposibilitate de a cunoaște existența pagubei și întinderea acesteia, justificând că aflarea acestor împrejurări, care constituie totodată momentul subiectiv de care legea leagă începutul curgerii termenului de prescripție, reprezintă o activitate pe care Ministerul Finanțelor nu este competent să o efectueze. Arată că atât Ministerul Finanțelor, cât si Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au efectuat propriul control atunci când au supus verificării Comisiei Centrale din subordinea Cancelariei Primului Ministru conformitatea rapoartelor întocmite de evaluatori cu Standardele Internaționale de Evaluare. Comisia este alcătuită, printre alți membri, din președintele ANRP, dar și un reprezentant al Ministerului Finanțelor. Comisia era obligată și putea lesne constata, dar și proceda la trimiterea dosarului, chiar la acel moment, înspre o reevaluare, în condițiile legii.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat la 29 decembrie 2022 pe rolul secției I civile a instanței supreme. După epuizarea etapelor prevăzute de procedura de regularizare, prin rezoluția din data de 15 mai 2023 s-a fixat termen la 21 septembrie 2023 pentru soluționarea, în ședință publică, a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate, excepția nulității (impropriu indicată de intimate ca fiind a inadmisibilității) neputând fi primită. Prin urmare, excepțiile nulității și inadmisibilității recursurilor declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1558A din 28 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, invocate de A. S.A. și excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva aceleiași decizii, invocată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, urmează a fi respinse, ca nefondate, argumentele aduse în sprijinul acestor excepții reprezentând, în esență, motive de nulitate ale recursurilor întrucât nu se încadrează în motivele de legalitate reglementate de lege. Criticile formulate de recurenți au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate. II.1. Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Examinând critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv a celor reglementate de dispozițiile art. 2528 C. civ., se constată că aceasta este nefondată. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.346.317 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în strada x nr. 82, București și valoarea de 4.475.000 RON, stabilită în baza raportului de evaluare nr. x/28.04.2011 de către expert evaluator S.C. A. S.A. în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată. În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind atât întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/28.04.2011, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 10146 din 26 mai 2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de către expert evaluator S.C. A. S.A. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. D. S.R.L. la data de 29.11.2019. Instanța de apel, aplicând principiul general al curgerii termenului de prescripție, reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reținut că momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție este momentul în care partea trebuia și putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, iar stabilirea acestui moment se întemeiază pe ideea culpei prezumate a părții de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea (deși putea și trebuia să o facă). În felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă cu respectarea termenului de prescripție. În privința momentului subiectiv, Curtea constată că apelantul-reclamant l-a invocat ca fiind cel al primirii adresei prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adus la cunoștința Ministerului Finanțelor constatarea diferențelor de evaluare a imobilului. Prin urmare, Curtea a apreciat că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, în litigiul de față, este momentul emiterii Deciziei de despăgubire pe numele beneficiailor - în speță, 26.05.2011, întrucât de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelantul- reclamant putea să cunoască paguba ce va urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 18.02.2020, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Nu poate primită susținerea recurentului cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data înregistrării adresei nr. x/18.02.2020, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului la data de 26.05.2011, data emiterii Deciziei nr. 10146/26.05.2011, cu atât mai mult cu cât titlurile de conversie emise în baza acesteia au fost comunicate și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că cel mai târziu de la data de 26.05.2011 reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Prin urmare, susținerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.02.2020 nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare. În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, respectiv prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că pretinsa faptă ilicită s-a produs la nivelul anului 2010, respectiv perioada când s-a întocmit primul raport de evaluare de către evaluatorul desemnat aleatoriu (de S.C. A. S.R.L.), precum și Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, prin care instanța supremă a stabilit cu putere obligatorie că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011", astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x/2020, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Nefondată este si critica recurentului că, față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparțin instituțiilor acestuia, în materie fiind aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora statul are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, recurentul a considerat că nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Sub acest aspect, se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le delegă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta; statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, prin H.G. nr. 572/30.07.2013, în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei, instanța de apel stabilind un termen rezonabil de 3 ani de la data emiterii deciziei nr. 10146, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 1558A din 28 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. II.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a susținut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispozițiilor art. 451 și art. 453 C. proc. civ., în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanție S.C. A. S.A., considerând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Criticile relevate sunt nefondate. Înalta Curte reține că instituția chemării în garanție, reglementată în art. 72-74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenție forțată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiției, întrucât oferă părții interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiași proces atât a acțiunii principale, cât și a acțiunii în garanție sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze și în mod separat, prin promovarea unei acțiuni distincte. Scopul părții care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-și asigura despăgubirea în cazul în care soluția pronunțată i-ar fi defavorabilă, valorificându-și pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părți vor fi suportate în final de partea care cade în pretenții, adică de acea parte care a pierdut procesul. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În aceste condiții, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câștigat procesul. Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate corect, întrucât, în circumstanțele cauzei pendinte, reținute de instanța anterioară - formularea unei pretenții împotriva chematei în garanție S.C. A. S.A., pretenție care nu a fost respinsă în considerarea soluției adoptate în privința respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepții de procedură referitoare la cererea de chemare în garanție, în virtutea principiului independenței procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă și terțele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant și chematele în garanție, întrucât pretențiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită. Tocmai în considerarea principiului disponibilității, părțile cu interese contrare și-au formulat și susținut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenția instanței pentru rezolvarea unei situații litigioase. Altfel spus, deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cereri de chemare în judecată, printre acestea numărându-se atât aceea că este supusă principiului disponibilității, cât și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant și chemata în garanție, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenție față de aceasta. Susținerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, nu poate conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raționament impropriu naturii și specificului acestei cereri. Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată, așa încât respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanție, care acceptând judecarea cererii și pierderea procesului în raport cu chemata în garanție, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces. Nu în ultimul rând, se reține că nemulțumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziția instanțelor de fond și apel privitoare la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatei-chemate în garanție S.C. A. S.A. în aceste etape procesuale constituie critici care au în vedere temeinicia și reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod, asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod. În considerentele acestei decizii, instanța supremă a reținut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanțele trebuie să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1558A din 28 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 2380 RON către intimata A. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu de avocat. PENTRU ACESTE MOTIVE,