ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4949/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 08.03.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective sau, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 557 din data de 22 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinare și a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Totodată, prima instanță a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 10343 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021 și la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON.

Nu în ultimul rând, instanța de fond a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta susține că sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, reflectând încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Făcând trimitere la antereferitele prevederi normative, dar și la cele ale art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 și art. 38 din Norma ASF 23/2014, recurenta - reclamantă a arătat că aceste texte reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități.

Recurenta - reclamantă susține că, întrucât acestea devin incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA ar fi obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată.

Mai arată recurenta că nu ar exista nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În opinia recurentei, ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". În speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani.

Recurenta mai opinează că dobânda penalizatoare trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie, în opinia recurentei, să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În considerarea celor de mai sus, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, admiterea acțiunii precizate și, în rejudecare, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 11.03.2016 constând în:

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar, în subsidiar ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul - pârât arată că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, din cuprinsul dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că persoana vătămată trebuie să ceară atât anularea actului cât și obligarea la despăgubiri, numai în mod excepțional fiind admisibilă acțiunea în despăgubiri formulată pe cale separată.

Din acest punct de vedere, recurentul - pârât susține că reclamanta avea obligația de a solicita plata despăgubirilor concomitent cu contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, nefiind prezentat niciun motiv pentru formularea, pe cale separată, a acțiunii în despăgubiri.

Raționamentul instanței de fond, potrivit căruia dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu instituie obligația formulării cererii în despăgubiri odată cu cererea de anulare a actului, ar fi, în opinia recurentului - pârât, bazat pe o eronată interpretare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a celor reținute de ICCJ prin Decizia 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii.

În continuare, recurentul - pârât susține că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum si principiul specialia generalibus derogant.

Sub acest aspect, recurentul - pârât învederează că, dacă reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferență de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

În același context referitor la termenul formulării cererii în despăgubiri, recurentul - pârât apreciază că este eronată soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Subliniind faptul că instanța fondului s-a raportat la data pronunțării sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4664/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul - pârât afirmă că existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în speță Decizia FGA 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiata pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, și nu termenul de prescripție.

Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale.

Reiterând faptul că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 28.10.2021, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, recurentul - pârât susține că sunt nelegale considerentele instanței conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite comisă de FGA și implicit temeinicia cererii recurentei - reclamante pentru plata de dobânzi legale, considerente contrare Deciziei ICCJ dată în RIL nr. 22/2019, precum și Deciziei ÎCCJ pronunțată în soluționarea definitivă a dosarului x/2018, prin care au fost respinse recursurile declarate de către A. S.A. și FGA.

FGA consideră și că cererea reclamantei este neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităților/dobânzilor. Mai mult decât atât, aspectele reținute de Curtea de Apel București sunt, în opinia sa, chiar contrare susținerilor reclamantei, care solicită acordarea penalităților/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată, soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunțată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanța de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei și prin susținerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecință, recurentul FGA susține că în mod greșit a fost respinsă de prima instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune și, dezvoltând și critici cu privire la soluția pe fond, ce constau, în esență, la lipsa de temei pentru obligarea sa la plata dobânzii legale, recurentul - pârât solicită admiterea recursului său, în sensul celor menționate.

Totodată, recurentul - pârât invocă, în recurs, excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii și face trimitere la dosarul nr. x/2022, despre care afirmă că ar avea un obiect similar.

Recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare la recursul declarat de partea oponentă, solicitând respingerea acestuia. În cuprinsul întâmpinării, recurentul - pârât a învederat că înțelege să formuleze și recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat susțineri similare celor din recursul principal.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 17 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 1 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, în timp ce cel declarat de reclamanta societatea A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (" F.G.A.") la adresa legalității sentinței civile nr. 557 din data de 22 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Examinând criticile prin care recurentul - pârât F.G.A. evocă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră nefondate, câtă vreme obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, reglementată, în esență, de art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu instanței pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce, în raport de obiectul supus soluționării, se regăsesc în cuprinsul sentinței civile atacate.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se, astfel, noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește criticile subsumate de recurentul - pârât F.G.A. motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acțiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă și în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială (art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015), cât și de dreptul comun în materia contenciosului administrativ (art. 19 din Legea nr. 554/2004).

De asemenea, pârâtul a solicitat și aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei, însă soluția de respingere a acestei cereri, ca neîntemeiată, nu a fost atacată cu recurs de nicio parte, intrând în puterea lucrului judecat, motiv pentru care se impune menținerea sa.

În ceea ce privește prima excepție invocată de F.G.A. împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanța fondului a apreciat că acțiunea exercitată de această parte nu este inadmisibilă, caracterul său admisibil reieșind chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere, în același timp, și despăgubiri.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, obligația de a formula cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul - pârât, mai precis aceea ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Prin urmare, soluția primei instanțe pe marginea excepției de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a cererii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentei pârâte și în privința soluției de respingere a excepției de tardivitate a acțiunii, excepție ce a fost invocată de pârâtul F.G.A. prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispozițiile invocate de recurentul pârât F.G.A. vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menționând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind, în primă instanță, secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reținută în cauză, denotă, însă, o greșită soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că recurenta -reclamantă societatea A. a adresat recurentului - pârât F.G.A. o cerere de plată, înregistrată de acesta sub nr. x/16.03.2016, ce viza despăgubirii în cuantum de 13136,49 RON.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluționată de F.G.A., în sensul respingerii, motivat de faptul că, până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata și plătit din disponibilitățile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, fiind emisă, așadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, reclamanta A. a formulat o contestație ce a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel București a pronunțat sentința civilă nr. 4902 și a dispus admiterea în parte a acțiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 și obligând F.G.A. să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. și menționate în borderoul nr. 2 al Deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018. Recursurile declarate împotriva sentinței anterior menționate au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 13.10.2021.

Prin cererea introductivă de instanță din prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanței să constate existența unui refuz nejustificat al F.G.A. cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrată la F.G.A. sub nr. x/16.03.2016 și să dispună obligarea F.G.A. la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 31.08.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalități de întârziere/dobânzi.

Din perspectiva prejudiciului, reclamanta a arătat că acesta ar consta în lipsa de folosință a sumei de bani solicitate prin cererea de plată nr. x/16.03.2016, prejudiciu calculat pentru perioada cuprinsă între data de 15.04.2016 și data plății efective a sumei în urma reanalizării cererii de plată. Totodată, reclamanta a învederat că temeiul acțiunii sale îl constituie, pe de o parte, hotărârea judecătorească de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata sumei solicitate prin cererea antereferită (nr. 19451/16.03.2016). Pe cale de concluzie, conform susținerilor reclamantei, prejudiciul ar rezulta din fapta autorității recurente - pârâte de întârziere a soluționării cererii de plată prin emiterea primei decizii de soluționare (din 2018) cu aplicarea greșită a legii (în sensul reținerii unui fine de neprimire constând în depășirea plafonului de despăgubire, greșit aplicat per creditor de asigurare în loc de per creanță de asigurare).

Prejudiciul a fost cuantificat de reclamantă în forma penalității de întârziere sau, în subsidiar, în forma dobânzii legale penalizatoare aplicabilă asupra creanței principale pe perioada de întârziere în soluționarea cererii de plată.

Excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la această cerere a fost respinsă de instanța fondului, apreciindu-se că nu a intervenit prescripția privind o creanță - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care, la data învestirii instanței judecătorești, nu este actuală, fiind condiționată, în opinia primei instanțe, atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ, cât și de lămurirea existenței, în beneficiul reclamantei, a creanței principale de 13136,49 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanței cu acțiunea de față.

Constată Înalta Curte că soluția primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Examinând aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție reglementat de art. 19 din Legea 554/2004, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 22/24.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că: "data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Înalta Curte consideră că, din perspectiva cunoașterii existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, recurenta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat prin emiterea deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 (prin care recurentul - pârâtul a respins și cererea de plată nr. x/16.03.2016) încă de la momentul la care a aflat soluția dispusă prin aceasta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmarea unei atare respingeri, va fi lipsită de folosința sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă cu claritate momentul la care recurenta a aflat soluția dispusă prin decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reține că recurenta - reclamantă a cunoscut, în mod neîndoielnic, existența și conținutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curții de Apel București acțiunea în anularea acesteia sub numărul unic de dosar x/2018 Pe cale de consecință, data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a deciziei F.G.A. nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reținută drept moment al nașterii dreptului la despăgubiri.

Cât privește aspectul momentului cunoașterii întinderii prejudiciului, Înalta Curte reține că, în egală măsură, recurenta - reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la aceeași dată la care a cunoscut însăși paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma cerută prin cererea de plată adresată F.G.A. în 2016.

Alegând acest criteriu de cuantificare a prejudiciului, recurenta - reclamantă a cunoscut și întinderea prejudiciului, determinabilă pe baza criteriului ales. Faptul că prejudiciul invocat de reclamantă s-a produs în timp nu reprezintă un element suficient spre a se susține teza unei imposibilități de cunoaștere a întinderii prejudiciului la chiar momentul cunoașterii existenței acestuia.

De altfel, la data de 31.08.2021, când a fost depusă cererea modificatoare, plata sumei de 13136,49 RON, solicitată prin cererea de plată nr. x/16.03.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul F.G.A. (suma fiind achitată doar parțial - în limita valorii de 10.343 RON - abia la data de 29.10.2021), aspect ce nu a împiedicat, însă, recurenta - reclamantă ca, anterior acestei plăți, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea recurentului - pârât la plata prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Se observă că, prin cererea modificatoare, reclamanta a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului reclamanta a utilizat sintagma "până la data plății efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,1 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care și acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Pentru considerentele expuse în paragrafele anterioare nu se poate da eficiență argumentelor referitoare la faptul că, prin hotărârile dispuse în dosarul nr. x/2018, recurentul - pârât a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoașterii creanței până la reluarea analizei de către F.G.A. a cererii de plată).

Desigur, o nerecunoaștere de către F.G.A. a creanței principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosință a sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Data celei de-a doua soluționări a cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască (momente de la care curge termenul de prescripție reglementat de antereferitul text normativ). Astfel, nu se poate reține nici incidența prevederilor art. 2537 C. civ.

Cât privește chestiunea referitoare la completarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 (prin aplicarea prevederilor art. 28 din același act normativ) cu prevederile art. 2526 C. civ., Înalta Curte le consideră nefondate, observând că în sfera de reglementare a noțiunii de "prestație", din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/204, intră demersul autorității pârâte de emitere a actului administrativ nelegal (decizia F.G.A. nr. 14452/03.05.2018), iar nu prejudiciul pretins generat de acesta. Or, emiterea actului administrativ reprezintă o prestație cu executare unică ("uno ictu"), motiv pentru care nu se poate reține incidența prevederilor art. 2526 C. civ.

Referitor la prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016 privind termenul de prescripție de 5 ani, se reține că prezenta cauză este întemeiată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează exercitarea unui drept la acțiune în repararea unui prejudiciu generat de fapta autorității de emitere a unui act administrativ nelegal, instanța nefiind învestită cu o cerere prin care să fi fost exercitat dreptul la acțiune pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor născute în temeiul unui contract de asigurare, vizate de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2013.

Așadar, termenul de prescripție de 1 an a început să curgă cel mai târziu la data de 05.06.2018, motiv pentru care formularea cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 la data de 08.03.2021 este, în mod evident, realizată cu depășirea termenului de prescripție de un an.

Pe cale de consecință, soluția primei instanțe date excepției prescripției, invocată de recurentul-pârât FGA, reflectă o greșită aplicare a normei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, așa cum acestea au fost interpretate prin decizia RIL nr. 22/2019, mai sus amintită, considerentele sentinței sub acest aspect relevând faptul că instanța fondului a condiționat cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubire nu de data cunoașterii pagubei de către reclamantă, ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că se impune reformarea parțială a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârât și respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acțiune. În raport de o astfel de soluție, nu se mai impune analiza argumentelor prin care recurentul - pârât a invocat excepția lipsei de interes a recurentei - reclamante în promovarea acțiunii și a celor prin care recurentul face trimitere la dosarul nr. x/2022, despre care afirmă că ar avea un obiect similar.

Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului declarat de recurentul pârât FGA impun și respingerea recursului declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, constatând Înalta Curte că intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile recurentei - reclamante prin intermediul cărora aceasta încearcă să demonstreze că, în cauză, trebuiau acordate fie penalitățile de întârziere, conform Ordinului CSA 14/2011, fie dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și nu cea acordată de instanță, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din același act normativ.

În esență, instanța fondului a reținut, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 10.343 RON cu titlul de creanță de asigurări de către F.G.A. nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări.

În consecință, judecătorul fondului arată că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 10.343 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Contrar celor susținute de instanța fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanța de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune.

În același sens, Înalta Curte constată că și în privința pretenției alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalitățile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripție al dreptului la acțiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluției de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond cât timp soluția primei instanțe este de respingere a pretențiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluție este cel declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 557 din data de 22 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția prescripției, invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Respinge cererea recurentei-reclamante A. S.A. formulată în contradictoriu cu recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Menține dispozițiile sentinței recurate referitoare la cererea de aplicare a amenzii judiciare, la excepția inadmisibilității acțiunii și la excepția tardivității.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 557 din data de 22 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - reclamantă A. S.A. la plata către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 1 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.