ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4541/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A. a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 26352/25.05.2021, emisă de FGA, prin care a fost admisă în parte cererea de plată a sumei de 18.361,90 RON, formulată în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și a prevederilor Normei ASF nr. 16/2015, în ceea ce privește respingerea cererii de plată a sumei de 9.180,9 RON (reprezentând diferența neachitată dintre valoarea totală a prejudiciului solicitat prin cererea de plată adresată FGA și suma admisă de FGA la plată 18.361,90 RON - 9.181 RON = 9.180,9 RON), obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită și cuantumul neachitat de 9.180,9 RON, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1963 din 17 decembrie 2021, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta S.C. A., a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată, în primul rând, că sunt nedovedite susținerile intimatului FGA, legislația națională în materie condiționând aplicarea normei străine de dovada conținutului invocat (art. 2,562 C. civ.), iar nedovedirea conținutului legii străine conduce la aplicarea normei naționale, recte prevederile art. 33 din Norma ASF nr. 23/2014, care statuează faptul că: "în cazul în care evenimentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este atașată vehiculului tractor, răspunderea aparține vehiculului tractor ". Un al doilea aspect relevant îl constituie eroarea de interpretare privind aplicarea acestei norme. Chiar dacă s-ar fi probat conținutul normei germane invocate, cu siguranță prevederile acesteia vizează relația dintre cei doi asigurători, nu relația terțului prejudiciat cu fiecare asigurător, principiul general valabil în materie de asigurări fiind solidaritatea debitorilor asigurători față de părțile prejudiciate și divizibilitatea obligațiilor achitate drept despăgubire între asigurători. Un alt treilea aspect se referă la faptul că în speța de față prevalează legea română, în conformitate cu prevederile art. 2565 C. civ. În situația dedusă judecății, contractul facultativ (Casco) este emis de asigurător, persoană juridică înregistrată în România, asigurătorul vehiculului cap tractor (cu nr. de înmatriculare x) este S.C. B. S.A. (societate aflată în faliment), iar semiremorca este asigurată de asigurătorul C. (cu nr. de înmatriculare x). De asemenea, cei doi conducători auto implicați în accidentul rutier sunt cetățeni români. În virtutea prevederilor art. 2565 C. civ., având în vedere faptul că cele două dintre societățile de asigurare sunt societăți înregistrate în România, cei doi conducători auto implicați fiind, după cum s-a menționat, cetățeni români, recurenta susține că raportul juridic dedus judecății prezintă cele mai strânse legături cu legea română și nu cu legea germană. Astfel, recurenta consideră că se impune înlăturarea legislației germane și aplicarea legislației românești, respectiv a prevederilor Legii nr. 136/1995 și a Normei CSA nr. 23/2014, art. 33 al acestui act normativ stabilind răspunderea în sarcina asigurătorului vehiculului tractor. Având în vedere cele menționate, în considerarea interpretării corecte a legislației în vigoare, recurenta apreciază că sentința recurată este nelegală, netemeinică și nefondată, motiv pentru care solicită admiterea cererii de recurs, casarea hotărârii atacate, rejudecarea procesului și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat concluzii scrise prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă, în calitate de asigurător CASCO al autotractorului cu nr. de înmatriculare x, care a fost avariat în urma accidentul de circulație din data de 16.04.2016, produs din culpa șoferului autovehiculului înmatriculat sub nr. x, asigurat RCA la S.C. B. S.A., în considerarea Poliței de asigurare facultativă nr. x, valabilă pentru perioada 13.03.2016 - 12.03.2017, a achitat propriului asigurat suma de 18.361,90 RON. Întrucât S.C. B. S.A., asigurătorul persoanei responsabile de producerea incidentului rutier în baza poliței RCA seria x/17/G17/HR nr. x, valabilă de la data de 05.02.2016 - 04.08.2016, a intrat în procedura de faliment, în conformitate cu prevederile legale și în termenul prevăzut, prin Cererea de plată nr. x, înregistrată la FGA în data de 12.11.2016, a solicitat achitarea sumei de 18.361,90 RON, anexând totodată înscrisurile justificative. Prin cererea de plată nr. x/02.11.2016, reclamanta a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților plata despăgubirii în cuantum de 18.361,90 RON. Prin Decizia nr. 26352/25.05.2021, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată pentru suma de 9.802 RON, respingând cererea pentru suma de 9.181 RON, în considerarea faptului că răspunderea asigurătorilor în cazul respectiv este împărțită în mod egal, fiind de 50%. Prin decizia contestată s-a reținut că nu se justifică acordarea sumei de 9.181 RON, reprezentând 50% din suma solicitată prin cererea de plata nr. x/02.11.2016, deoarece răspunderea asigurătorului B. S.A. este angajată în proporție de 50%, conform legislației din Germania (Decizia Curții Federale nr. IV ZR279/08 din 27.10.2010). De asemenea, s-a constatat că evenimentul rutier s-a produs pe teritoriul Germaniei, iar în cazul accidentelor de autovehicule care implică elemente de extraneitate, regula în privința legii aplicabile este lex loci delicti comisi. Curtea de Apel a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Înalta Curte nu împărtășește soluția pronunțată de instanța de fond, motiv pentru care va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte constată că neacordarea sumei de 9.180,9 RON pornește de la interpretarea greșită a legislației incidente pricinii, intimata susținând faptul că, în baza normativelor germane este ținută a răspunde doar în proporție de 50%, întrucât accidentul petrecut în Germania a fost provocat de ansamblul cap tractor înmatriculat sub nr. x (asigurat la S.C. B.) - semiremorca înmatriculată sub nr. x (asigurată la C.), iar potrivit legislației germane "răspunderea asigurătorilor este împărțită în mod egal 50% - 50%". Instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond, în mod nelegal a respins contestația promovată de recurentă, dând prevalență susținerilor intimatei cu privire la existența, respectiv interpretarea legislației germane de către FGA. În cauză, nu s-a probat și nu au fost dovedite susținerile intimatului FGA, legislația națională în materie condiționând aplicarea normei străine de dovada conținutului invocat (art. 2.562 C. civ.), iar nedovedirea conținutului legii străine conduce la aplicarea normei naționale, respectiv art. 33 din Norma ASF nr. 23/2014. Chiar dacă s-ar fi probat conținutul și incidența normei germane invocate, cu siguranță prevederile acesteia vizează relația dintre cei doi asigurători, nu relația terțului prejudiciat cu fiecare asigurător, principiul general valabil în materie de asigurări fiind solidaritatea debitorilor asigurători față de părțile prejudiciate și divizibilitatea obligațiilor achitate drept despăgubire între asigurători. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.". Pentru stabilirea domeniului de aplicare al Legii nr. 213/2015, noțiunea de creanță de asigurări a fost definită în mod autonom la art. 4 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, după cum urmează: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod greșit a reținut că pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei de 9.181 RON, reprezentând 50% din suma solicitată prin cererea de plată formulată de către reclamantă, neanalizând apărările prezentate prin cererea de chemare în judecată. Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanța superioară, a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate și temeinicie. În practica instanței supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.) dar și în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediția a 5-a revizuită și adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluției, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procedural. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar realitatea acestui demers și efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri. Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătorești ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu analizează argumentele importante și nu justifică înlăturarea apărărilor esențiale care susțin opinia contrară, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar. Înalta Curte are în vedere și faptul că, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, pentru a constitui o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se constată că judecătorul fondului, nu a analizat susținerile ambelor părți și nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunțată să fie susceptibilă de casare. Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor. Procedând astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe care o va casa și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate susținerile, argumentele și apărările părților, urmând a se analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.