ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 460/2023

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, la data de 18.12.2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 25264/27.11.2020 prin care a solicitat să se dispună: 1. Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală.

Obligarea intimatei FGA la plata sumei de 7.350,23 RON reprezentând penalități de întârziere.

Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu. 1.2. Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civile nr. 553 din 15 aprilie 2021, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. 1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 553 din 15 aprilie 2021pronunțate de Curtea de Apel București, a promovat recurs reclamanta A. S.A., în condițiile art. 483 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului casarea hotărârii recurate și, în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum fost formulată, având în vedere criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Recurenta a considerat că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale aplicabile speței, învederând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, precum și a principiului accesorium sequitur principale, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și ale art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, precum și cu greșita înțelegere a normelor de drept invocate prin contestație, respectiv art. 2213 și art. 2214 din C. civ. Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 435 din C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, reiterând faptul că cererea de plată adresată intimatului-pârât are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată, iar în acest sens a făcut trimitere la decizia nr. 618/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 1 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenta-reclamantă reiterează, sub o altă formă, considerentele prezentate prin susținerile formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîtemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumit de fapt de soluția pronunțată de aceasta. În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv, astfel că este imposibil de realizat controlul de nelegalitate a sentinței recurate din acestă perspectivă. În contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate prin motivele de recurs. Este de necontestatat că urmare a falimentului B., reclamanta A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată și a solicitat plata următoarelor sume: 12.230 RON - despăgubiri și 7.350,23 RON - penalități de întârziere. Soluționând cererea de plată înregistrată sub nr. x/10.03.2016, pârâtul Fondul a emis Decizia nr. 25264/27.11.2020, prin care a admis la plată suma de 12.230 RON, reprezentând despăgubiri și a respins plata sumei de 7.350,23 RON, reprezentând penalități de întârziere. Pentru a dispune soluția respingerii plății penalităților de întârziere, FGA s-a prevalat de următorul raționament: din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că FGA este ținut să efectueze plăți în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale. Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale, penalități și cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 C. civ.. Așadar Legea nr. 213/2015 ca și lege specială nu a prevăzut o garanție legală în ceea ce privește daunele interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar creditorii nu pot pretinde stabilirea în sarcina FGA a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care FGA nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nefiind succesor universal sau cu titlu universal. În acest context, reclamanta A. S.A. a investit instanța de contencios administrativ cu anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând- 12230 RON - despăgubiri și 7350,23 RON - penalități de întârziere. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând în esență, că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului care nu și-a executat obligațiile contractuale la termenul scadent. Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de prima instanță dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prevederilor Normei aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 2213 și art. 2214 C. civ., principiului accesorium sequitur principale, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o împărtășește ca atare. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii și cheltuielile de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielilor de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, fondate. Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate. Totodată, instanța de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În concluzie, în mod judicios prima instanță a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu datorează penalități de întârziere și cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 2767 din data de 27 februarie 2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, deoarece această obligație a rezultat exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei B. în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în litigiul amintit. Penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul culpabil al B., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală. De altfel, prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București nu s-a stabilit faptul că sumele recunoscute în beneficiul părții reclamante ar fi creanțe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 2143/2015, ci s-a recunoscut o datorie de plată în sarcina societății B. S.A. Or, indiferent de faptul stabilirii sale în precedent prin hotărâre judecătorească, nu orice creanță impusă în sarcina de plată a unui asigurător aflat în faliment este suportată de FGA, ci doar acelea ce se circumscriu definiției creanței de asigurare. Nu în ultimul rând, referitor la decizia invocată de recurenta-reclamantă ca practică judiciară, Înalta Curte reține că în ședința din 13 decembrie 2021, a fost adoptată de judecătorii secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție soluția de unificare a practicii judiciare în sensul că "penalitățile și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare". În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va respinge recursul ca nefondat.