ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4540/2023

Ședința publică din data de 13 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 25156/25.11.2020, obligarea intimatului la plata sumei de 205.850 RON, reprezentând suma pe care A. este îndreptățită să o recupereze de la B., precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 860 din 2 iunie 2021, a respins cererea formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este lovită de nulitate, deoarece în hotărârea pronunțată, prima instanță nu a reținut și nu a analizat apărările cu privire la încălcarea de către FGA, prin Decizie, a autorității de lucru judecat.

Astfel, prima instanță a respins contestația fără să analizeze toate motivele de nulitate a Deciziei și fără să prezinte motivele respingerii tuturor motivelor de nulitate a Deciziei, încălcând astfel dreptul la apărare și exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În opinia recurenților, hotărârea primei instanțe încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită în dosarul nr. x/2017, unde B. a fost obligată, în solidar, alături de A., să plătească despăgubirea în cuantum de 411.700 RON.

Prin urmare, FGA are obligația de a plăti despăgubirea solicitată și, în raport de autoritatea de lucru judecat reținută în dosarul nr. x/2017, nu mai poate opune apărări care ar avea ca efect exonerarea de răspundere a B..

FGA în mod greșit a reanalizat evenimentul și a stabilit că sarcina prejudiciului revine numai A., acesta nesocotind autoritatea de lucru judecat reținută în dosarul nr. x/2017.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precizând că Fondul de garantare a asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și de aceea plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, procedură care demarează cu depunerea la FGA a unei cereri de plată în condițiile legii.

Prin urmare, creditorii de asigurări beneficiază de două posibilități legale de recuperare a sumelor cuvenite ca urmare a intrării în procedura de faliment a unui asigurător. Astfel, o primă posibilitate prin care aceștia pot recupera în cadrul procedurii de faliment întreaga creanță datorată de societate, constă în solicitarea de înscriere la masa credală, beneficiind de prioritate absolută față de orice alte creanțe, în ceea ce privește activele admise să reprezinte rezervele tehnice ale societății de asigurare/reasigurare aflate în procedura de faliment, conform art. 267 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, iar o altă posibilitate a acestora este aceea de a urma procedura administrativă de plată prevăzută de Legea 213/2015, prin depunerea unei cereri de plată și a documentației justificative a creanței la Fond, conform procedurii stabilită prin Legea nr. 213/2015 care este o lege specială ce se aplică cu prioritate în raport cu norma generală.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că la 12.07.2015, în jurul orei 22:50, pe drumul DN 79A, pe raza localității Piru, a avut loc un accident rutier în care au fost implicați C., conducător al ansamblului format din autotractorul marca x cu numărul de înmatriculare x în cuplu cu semiremorca marca x cu numărul de înmatriculare x, și D., care se deplasa pe bicicletă în aceeași direcție de mers, iar în urma accidentului a rezultat decesul lui D..

Autotractorul x cu numărul de înmatriculare x era asigurat, la data evenimentului, la A., iar semiremorca x cu numărul de înmatriculare x era asigurată la societatea B. S.A.

Având în vedre evenimentul produs a fost deschis un dosar penal de ucidere din culpă, iar urmașii lui D. s-au constituit parte civilă și au solicitat ca A. și B. să fie obligate la plata daunelor materiale și morale.

Urmare a soluționării definitive a dosarului nr. x/2017, A. și B. au fost obligate, în solidar, la plata sumei de 411.700 RON.

Deoarece societatea B. a intrat în faliment, în temeiul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, FGA a preluat obligația acesteia de plată a despăgubirii, astfel că A. a achitat întreaga despăgubire la data de 10.09.2018, iar la 25.10.2018 a transmis FGA cererea de plată a 1/2 din despăgubirea achitată.

Prin Decizia nr. 25156/25.11.2020, FGA a respins cererea de plată.

Ulterior, Decizia a fost atacată, iar Curtea de Apel București, a dispus respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Înalta Curte nu împărtășește soluția pronunțată de instanța de fond, motiv pentru care va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare, apreciind că instanța de fond nu a analizat apărările prezentate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că în limita resurselor financiare disponibile, FGA garantează plata despăgubirii rezultate din contractele de asigurare, în cazul în care se constată falimentul unui asigurător.

Potrivit dispozițiilor art. 1456 C. civ. 2009, debitorul solidar care a plătit întreaga datorie se poate îndrepta împotriva celuilalt debitor pentru partea acestuia din datorie.

Înalta Curte constată că, în cauză, în temeiul contractelor de asigurare, A. și B. au fost obligate, în solidar, la plata sumei de 411.700 RON către urmașii lui D., iar la data de 10.09.2017, A. a achitat întreaga despăgubire.

Prin urmare, A. este îndreptățită să se subroge în drepturile beneficiarului asigurării pentru recuperarea a 1/2 din despăgubirea plătită și să solicite plata acesteia, de vreme ce FGA preia obligația asiguratorului intrat în faliment, urmând a face plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare.

Instanța de control judiciar apreciază că FGA nu avea dreptul să facă o nouă analiză pe fond a cererii de plată, întrucât despăgubirea rezulta dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, însă instanța de fond nu a avut în vedere acest lucru.

Astfel fiind, se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menționat.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanța superioară, a atribuțiilor de control judiciar, de legalitate și temeinicie.

În practica instanței supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.) dar și în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediția a 5-a revizuită și adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluției, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie precisă și necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justețea soluției pronunțate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și procedural.

Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, iar realitatea acestui demers și efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătorești ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu analizează argumentele importante și nu justifică înlăturarea apărărilor esențiale care susțin opinia contrară, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar.

Înalta Curte are în vedere și faptul că, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, pentru a constitui o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se constată că instanța de fond nu a analizat susținerile ambelor părți și nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunțată să fie susceptibilă de casare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate susținerile, argumentele și apărările părților, urmând a avea în vedere întinderea culpei și solidaritatea debitorului, în raport cu hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2017.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 860 din 2 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.