CASE OF BUKTA AND OTHERS v. HUNGARY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF BUKTA AND OTHERS v. HUNGARY - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2007)

 Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul prezentului document.

 Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

 Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECȚIA A DOUA

CAUZA

BUKTA ȘI ALȚII împotriva UNGARIEI

(Cererea nr. 25691/04)

HOTĂRÂRE

Această versiune a fost rectificată la 25 septembrie 2007 în temeiul articolului 81 din Regulamentul Curții

STRASBOURG

17 iulie 2007

DEFINITIVĂ

17/10/2007

În cauza Bukta și alții împotriva Ungariei,

Curtea europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), întrunită într-o cameră compusă din

:

Françoise Tulkens,

președinte

,

András Baka,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Antonella Mularoni,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

judecători

,

și Sally Dollé,

grefier al Secției

,

Deliberând în ședință închisă la 26 iunie 2007,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei sa află o cerere (nr. 25691/04) înaintată împotriva Republicii Ungaria, prin care trei cetățeni ai Ungariei, Dra Dénesné Bukta, Dl

Ferdinánd Laczner și Dl Jánosné Tölgyesi (“reclamanții”), au sesizat Curtea la 13 aprilie 2004, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”).

2.

Reclamanții au fost reprezentați de Dna. L. Grespik, avocat de la Budapesta. Guvernul Ungariei (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, Dl L. Hötzl, de la Ministerul Justiției și Executării legii.

3.

Reclamanții au pretins că adunarea lor pașnică a fost dispersată de poliție contrar articolelor 10 și 11 din Convenție.

4.

La 4 septembrie 2006 Curtea a decis să comunice plângerea Guvernului. În temeiul prevederilor articolului 29 § 3 din Convenție, ea a decis să examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.

ÎN FAPT

5.

Reclamanții sunt cetățeni ai Ungariei care s-au născut în 1943, 1945 și, respectiv, în 1951 și locuiesc la Budapesta.

A.

Circumstanțele speței

6.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

7.

La 1 decembrie 2002 Primul Ministru al României a efectuat o vizită oficială la Budapesta și a oferit o recepție cu ocazia Zilei Naționale a României, în comemorarea adunării naționale de la Gyulafehérvár din 1918 când a fost declarată reunirea Transilvaniei cu România, până la acea dată aflată în componența Ungariei.

8.

Primul Ministru al Ungariei a decis să participle la recepție și a informat publicul despre intenția sa în ajunul evenimentului.

10.

La 1 decembrie 2002, în cea de-a doua jumătate a zilei, aproximativ 150 de persoane, inclusiv reclamanții, s-au adunat în fața hotelului. La fel, era prezentă și poliția. După ce s-a auzit un sunet puternic, poliția a hotărât să disperseze adunarea, considerând că ea prezintă un risc pentru securitatea recepției. Forțele poliției au alungat demonstranții într-un parc de lângă hotel, după care aceștia s-au dispersat.

11.

La 16 decembrie 2002 reclamanții au sesizat Tribunalul Central al Districtului Pesta și au cerut ca acțiunile poliției să fie declarate ilegale. Ei au afirmat că demonstrația a fost absolut pașnică cu unicul scop de a-și exprima opiniile. În plus, reclamanții au menționat că, evident, era imposibil să informeze poliția despre desfășurarea adunării cu cel puțin trei zile înainte, după cum cerea Legea nr. III din 1989 privind libertatea de întrunire (în continuarea “legea cu privire la întruniri”), deoarece Primul Ministru și-a anunțat intenția de a participa la recepție doar în ajunul acesteia.

12.

La 6 februarie 2003 tribunalul de primă instanță a respins acțiunea reclamanților. Referitor la circumstanțele evenimentului, el a menționat că demonstrația a fost dispersată după ce s-a auzit o mică detonație.

13.

De asemenea, tribunalul de primă instanță a remarcat că termenul limită de trei zile pentru informarea poliției despre adunarea planificată nu putea fi respectat, deoarece demonstrația a fost motivată de un eveniment care a avut loc la mai puțin de trei zile înainte de aceasta. În opinia tribunalului, eventualele lacune ale legii cu privire la întruniri nu au putut fi remediate de judecător. Totodată, obligația de a informa poliția despre asemenea întruniri se aplică tuturor tipurilor de demonstrații, inclusiv și celor spontane. De asemenea, tribunalul a remarcat că s-ar putea să fie necesare norme legale mai exacte și mai logice referitoare la astfel de întruniri, dar aceasta ține de competența legislatorului, și nu a instanțelor judecătorești.

14.

De asemenea, tribunalul a stabilit, că obligația de a informa preventiv poliția despre întrunirile publice avea drept scop protejarea intereselor publice și drepturilor altora, cum ar fi, fluxul liber de trafic și dreptul la libera circulație. Acesta a menționat că organizatorii demonstrației nici nu au încercat să informeze poliția. Tribunalul de primă instanță a adăugat:

“... în conformitate cu dispozițiile relevante ale legislației naționale în vigoare, simplul fapt că adunarea este pașnică nu este suficient pentru a se renunța la obligația organizatorilor de a informa poliția ... Tribunalul nu a abordat problema dacă a fost sau nu pașnică adunarea, deoarece lipsa de notificare a făcut-o ilegală în sine și, prin urmare, aceasta a fost dispersată legal, în conformitate cu articolul 14(1) din Legea cu privire la întruniri.”

15.

Reclamanții au depus apel. La 16 octombrie 2003 Tribunalul Regional de la Budapesta a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță. El a modificat parțial motivarea tribunalului de district, excluzând observațiile referitoare la eventualele lacune ale legislației naționale relevante. Mai mult decât atât, Tribunalul Regional, referindu-se, printre altele, la jurisprudența Curții și la decizia nr. 55/2001. (XI.29) a Curții Constituționale, a stabilit:

“... la aplicarea legislației naționale relevante, abordarea impune în mod clar obligația de a informa. Prin urmare, nu există nici o diferență între reuniunile “anunțate” și cele “spontane” . Ultimele fiind ilegale din cauza nerespectării obligației de informare menționată mai sus.”

16.

În concluzie, Tribunalul Regional a constatat că restricțiile impuse reclamanților au fost necesare și proporționate.

17.

Reclamanții au depus o cerere de revizuire pe care Curtea Supremă a respins-o la 24 februarie 2004, fără a o examina în fond, deoarece era incompatibilă,

ratione materiae,

cu prevederile pertinente ale Codului de Procedură Civilă.

B.

Dreptul intern pertinent

18.

Articolul 62 din Constituție garantează dreptul la libertatea întrunirii pașnice și garantează exercitarea sa liberă.

19.

Articolul 6 din Legea cu privire la întruniri prevede obligația de a informa poliția despre reuniune cu cel puțin trei zile înainte de data desfășurării evenimentului.

20.

Articolul 14(1) din Legea cu privire la întruniri obligă poliția să disperseze

(feloszlatja)

orice întrunire fără vreo notificare prealabilă.

21.

Articolul 14(3) din Legea cu privire la întruniri prevede că, în cazul disperzării unei întruniri, participanții la aceasta pot înainta o cerere de control judiciar în termen de cincisprezece zile.

ÎN DREPT

I.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 DIN CONVENȚIE

22.

Reclamanții s-au plâns de faptul că demonstrația lor pașnică a fost dispersată doar din cauza că poliția nu a fost informată în prealabil, astfel fiind încălcat aricolul 11 din Convenție, care, în conținutul pertinent speței, prevede următoarele :

“

1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică ...

2.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică ... pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, ... sau protecția drepturilor și libertăților altora. ...”

A.

Admisibilitatea

23.

Curtea constată că cererea nu este vădit neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. În afară de aceasta, ea menționează că nu există nici un alt motiv pentru a o declara inadmisibilă. Prin urmare, aceasta trebuie să fie declarată admisibilă.

B.

Fondul

1.

Referitor la existența unei ingerințe în exercitarea dreptului la întrunire pașnică

24.

Guvernul nu a contestat faptul că reclamanții aveau dreptul să se bazeze pe garanțiile prevăzute în articolul 11; nici nu a negat faptul că dispersarea demonstrației a constituit o ingerință în exercitarea dreptului reclamanților în temeiul acestei dispoziții. Curtea nu vede nici un motiv de a dispune altfel. Guvernul a susținut, totuși, că ingerința a fost justificată în temeiul celui de-al doilea alineat al articolului 11.

2.

Referitor la faptul dacă ingerința era justificată

25.

Prin urmare, Curtea trebuie să determine dacă sancțiunea litigioasă era “prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în alineatul 2, și dacă era “necesară într-o societate democratică” pentru realizarea acestor scopuri.

(a)

“Prevăzută de lege”

26.

Nici una dintre părți nu a contestat faptul că restricția impusă libertății relamanților la întrunire pașnică a fost întemeiată pe articolul 14 din Legea cu privire la întruniri, al cărui text este clar. În consecință, exigența de previzibilitate a fost îndeplinită. Curtea nu vede nici un motiv să se îndepărteze de la poziția părților.

(b)

“Scopul legitim”

27.

Reclamanții nu au abordat acest subiect.

28.

Guvernul a afirmat că restricțiile impuse dreptului la întrunire pașnică în locuri publice servesc la protecția drepturilor altora, spre exemplu dreptul la libera circulație sau fluxul liber de trafic.

29.

În plus, libertatea de întrunire pașnică nu poate fi redusă la o simplă datorie din partea Statutului de a nu interveni. În unele cazuri, ar fi necesare măsuri pozitive în scopul de a asigura desfășurarea pașnică a acestor întruniri. Termenul de trei zile a fost totuși necesar pentru a permite poliției,

inter alia

, de a coordona cu alte autorități, pentru a redistribuie forțele sale și a mobiliza brigăzile de pompieri, precum și pentru a îndepărta vehiculele. S-a subliniat că, în cazul în care mai multe organizații informează autoritățile despre intenția de a organiza o demonstrație în același loc și în același timp, ar putea fi necesare negocieri suplimentare.

30.

În lumina acestor considerațiuni, Curtea este convinsă că măsurile incriminate urmăreau un scop legitim de prevenire a dezordinii și de protecție a drepturilor altora.

(c)

Necesară într-o societate democratică.

31.

Reclamanții au declarat că demonstrația lor spontană a fost pașnică și a fost dispersată doar pentru că poliția nu a fost prealabil informată, în conformitate cu articolul 14 din Legea cu privire la întruniri. O asemenea măsură nu poate fi justificată doar de faptul că s-a auzit o detonație mică; altfel poliției i s-ar permite să disperseze orice întruniri invocând doar acest temei, fără vreo justificație suplimentară.

32.

Guvernul a afirmat că întrunirea reclamanților a fost dispersată nu din cauza că poliția nu a fost anunțată în prealabil, dar din cauza detonației, care a fost considerată de poliție că prezintă un risc pentru securitatea persoanelor oficiale de stat prezente la Hotelul Kempinski.

33.

Curtea a reamintit că alineatul 2 din Articolul 14 permite Statelor să impună “restricții legitime” exercitării dreptului la libertatea de întrunire.

34.

Curtea a stabilit că, în hotărârile instanțelor naționale, care au examinat legalitatea evenimentelor, dispersarea adunării reclamanților a fost exclusiv motivată prin lipsa informării prealabile. Declarând acțiunile poliției justificate, instanțele s-au bazat doar pe acest argument și nu au luat în considerare alte aspecte ale cazului, în special, natura pașnică a evenimentului.

35.

Curtea reamintește că supunerea întrunirilor publice la o procedură de autorizație prealabilă nu ar trebui, în mod normal, să afecteze esența dreptului (a se vedea

Rassemblement Jurassien și Unité Jurassienne v. Switzerland

, nr. 8191/78, decizia Comisiei din 10 octombrie 1979, Decizii și Rapoarte 17). Totodată, în circumstanțele prezentei spețe, publicul nu a fost înștiințat cu suficient timp înainte despre intenția Primului Ministru de a participa la recepție, astfel încât reclamanții au avut opțiunea fie să renunțe definitiv la dreptul lor la întrunire pașnică, fie să-l execute în pofida prescripțiilor administrative.

36.

În opinia Curții, în circumstanțe speciale, când un răspuns imediat, în formă de demonstrație, la un eveniment politic, ar putea fi justificat, decizia de a dispersa demonstația doar din cauza lipsei autorizației prealabile necesare, fără vreo manifestare de comportament ilegal din partea participanților, constituie o restricție neproporționată a libertății de întrunire pașnică.

37.

În această privință, Curtea menționează că nu există nici o dovadă care ar sugera că reclamanții ar fi prezentat vreun pericol pentru ordinea publică în afară de o perturbație minoră care inevitabil se produce la oricare adunare desfășurată într-un loc public. Curtea reamintește că “în lipsa actelor de violență din partea manifestanților este important ca autoritățile publice să dea dovadă de o anumită toleranță față de reuniunile pașnice, pentru ca libertatea de întrunire așa cum este garantată de articolul 11 din Convenție să nu fie lipsită de însăși esență sa” (a se vedea

Oya Ataman v. Turcia,

nr. 74552/01, §§ 41

‑

42, CEDO 2006-XIV).

38.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea concluzionează că dispersarea întrunirii pașnice a reclamanților nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică în scopul realizării scopurilor urmărite.

39.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenție.

II.

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENȚIE

40.

Reclamanții au invocat articolul 10 din Convenție, care prevede:

“1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. ...

2.

Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare, ... pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, ... [sau] pentru protecția ... drepturilor altora ...”

41.

Curtea consideră că, având în vedere stabilirea încălcării articolului 11 din Convenție în circumstanțele acestei spețe (a se vedea alineatul 39 de mai sus), nu este necesară examinarea separată a plângerii reclamanților în temeiul articolului 10 (a se vedea

Ezelin v. Franța

, 26 aprilie 1991, § 35, Seria A nr. 202).

III.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

42.

Articolul 41 din Convenție prevede:

“dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciul

43.

Fiecare dintre reclamanți a pretins câte 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

44.

Guvernul a considerat aceste pretenții excesive.

45.

Curtea consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru întregul prejudiciu moral pe care reclamanții l-ar fi putut suporta.

B.

Costuri și cheltuieli

46.

De asemenea, reclamanții au pretins o sumă globală de 2.000 EUR pentru costuri și cheltuieli angajate în fața Curții.

47.

Guvernul a considerat această sumă excesivă.

48.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor doar dacă el poate demonstra că acestea au fost reale și necesare și au fost rezonabile. În această speță, ținând cont de informația deținută și de criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil de a acorda suma pretinsă, 2.000 EURO, pentru toți reclamanții.

C.

Penalități

49.

Curtea consideră că este rezonabil ca penalitățile de întârziere să fie calculate în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenție;

3.

Hotărăște

că nu este necesară examinarea separată a plângerilor în temeiul articolului 10 din Convenție;

4.

Hotărăște

că constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care reclamanții l-ar fi putut suferi;

5.

Hotărăște

(a)

că Statul pârât trebuie să plătească tuturor reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, o sumă comună de 2.000 EUR (două mii de euro) cu titlu de costuri și cheltuieli, care va fi convertită în valuta națională a Statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă datorată cu titlu de impozit;

(b)

că, din momentul expirării celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, la această sumă menționată mai sus se va adăuga o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană aplicabilă pe parcursul perioadei de întârziere, la care se vor adăuga trei procente;

6.

Respinge

restul pretențiilor reclamanților cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 17 iulie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

Sally

Dollé

Françoise

Tulkens

Grefier

Președinte



Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Această traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Nu obligă Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Poate fi reproducă în scop necomercial, cu condiția ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior la Fondul fiduciar pentru drepturile omului. Dacă intenționați să utilizați vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.



Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.



Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.