ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1970/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 21.09.2021 Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor a solicitat instanței ca în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 307.613 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.760.000 RON prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/13.04.2009 realizat de expert S.C. A. S.A. în dosarul de despăgubire nr. x și valoarea de 1.452.387 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în Deva, fostă str. 23 august (actualmente bd. 22 decembrie) jud. Hunedoara, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 16.12.2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pe cale de excepție, intimata a invocat prescripția dreptului material la acțiune, solicitând respingerea acțiunii, ca prescrise. La data de 18.03.2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție împotriva chemaților în garanție S.C. A. S.A., B., C., D., E., F.. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă de Tribunal ca tardiv formulată, la data de 24.03.2022.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 857 din 26 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 159A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, ca nefondat.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și a prevederilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954. Astfel, dezvoltând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurentul afirmă că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Arată recurenții că instanța de apel a reținut eronat momentul obiectiv al începutului termenului de prescripție ca fiind momentul emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei nr. 6523/30.06.2009, cel mai târziu la data emiterii titlului de conversie. Sub un prim aspect, recurentul învederează că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Astfel, acesta afirmă că, deși pârâta din prezenta cauză s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenței pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare. Pe cale de consecință, recurentul-reclamant susține că era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel București. În consecință, rezultă că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Totodată, recurentul învederează că instanța de apel a interpretat eronat paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în contextul în care, prezenta cauză vizează o altă ipoteză față de cea analizată de Înalta Curte în speța ce a vizat materia dreptului muncii. Astfel, recurentul susține că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social. În susținerea motivelor de recurs, recurentul se prevalează de aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, depusă la dosar, cu titlu de practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 12 iunie 2023, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurentul nu a motivat cererea de recurs. Totodată, intimata susține că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021), unde instanta de recurs a mentinut hotărârea instantei de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, prin admiterea exceptiei prescripției dreptului materiai la actiune. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Critică de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit. Recurentul și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP, prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor, ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că dreptul de creanță pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă Decizia de despăgubiri nr. 6523/30.06.2009, modificată prin Decizia nr. 8978/18.10.2010 (conținând titluri de despăgubiri), în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 2595/13.12.2010 și opțiunii exprimate de către beneficiari. În aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a apreciat că momentul, de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de emiterii deciziei de despăgubiri, și cel mai târziu la data emiterii titlului de conversie. Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanța de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa, întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data de 19.01.2021 (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2010), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul, în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente, care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui, care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal. Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa)- recurentul-reclamant tind să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2009. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv este identificat cu data emiterii Deciziei de despăgubiri 6523/30.06.2009, modificată prin Decizia nr. 8978/18.10.2010, și cel mai târziu la data emiterii titlului de conversie, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamanți, precum și făță de calitatea Statului Român de unic acționar al Fondului Proprietatea existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2010 și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubiri, respectiv mometul emiterii titlului de conversie. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate (anul 2009), care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, însăși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte, care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată. Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurenți cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamat din anul 2021 (formulată la peste 10 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse-din anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 02 noiembrie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă. Se constată că, într-adevăr, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunțată de pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Prin urmare, se reține că această apărare este fondată, însă că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 159A din 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.