ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 570.648 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON, iar în ceea ce privește diferența de 70.648 RON, de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculate de data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 70.648 RON de la data emiterii titlului de conversie efectivă și până la data plății.

Prin întâmpinarea depusă la data de 21 ianuarie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La data de 01 martie 2022, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosar ocerere de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L. și B..

La termenul din data de 04 martie 2022, tribunalul a constatat că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă în principiu, întrucât a fost tardiv formulată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 351 din 04 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, ca lipsită de interes; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1920A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 351 din 04 martie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1920A din 15 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 28 martie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 29 martie 2023, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a menționat că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și a celor ale art. 73

1

din Legea nr. 500/2003, în ceea ce privește menținerea soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei interesului reclamantului Ministerului Finanțelor de a formula cererea de chemare în judecată, alături de reclamantul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, argumentul fiind acela că Ministerul Finanțelor este cel care plătește titlurile de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, dar această plată nu este făcută în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului Român, astfel că prejudiciul invocat nu s-a produs în patrimoniu său, ci în al statului.

Or, prin dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a prevăzut în mod expres că Ministerului Finanțelor este cel care plătește titlurile de plată, nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, context în care devine aplicabilă regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos dstinguere debemus.

Este de observat că niciunde în cuprinsul legii menționate nu se menționează că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, achită sumele cu această destinație din sumele alocate de la bugetul de stat în bugetul Ministerului Finanțelor, ci Ministerul Finanțelor, în calitate sa de ordonator principal de credite.

De asemenea, potrivit legii anuale a bugetului de stat, sumele alocate cu titlu de despăgubiri sunt prevăzute în bugetul propriu al Ministerului Finanțelor și nu într-un cont separat de bugetul acestuia, care s-ar denumi, potrivit instanței apel, "cont de consemnări speciale".

Cu toate că prin cererea de apel a susținut că prin legea anuală a bugetului de stat "cheltuielile efectuate pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în temeiul Legii nr. 165/2013 și a Legii nr. 164/2014, au fost și sunt prevăzute în Bugetul anual al Ministerul Finanțelor cu această destinație la Capitolul 54,01 "Alte servicii publice generale", titlul XI "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile", aceste argumente au fost omise în analiza instanței de apel, deși se regăsesc redate în hotărârea atacată.

Mai mult decât atât, instanța de apel a considerat că sunt relevante în cauză dispozițiile Ordinului MFP nr. 1857/2013, pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, sens în care a înțeles să reproducă parțial prevederile art. 1 din ordinul menționat, însă argumentele legale invocate de instanță sunt în susținerea apărărilor recurentului din moment ce din textele legale citate rezultă că Ministerul Finanțelor Publice acționează ca ordonator principal de credite și îndeplinește atribuțiile și răspunderile prevăzute în Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, respectiv privind aprobarea angajării bugetare, lichidării și ordonanțării cheltuielilor din fonduri publice.

Această calitate de ordonator de credite, intituie potrivit art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, obligația în seama oricărei instituții care deține această calitate, de a acționa în vederea recuperării eventualelor sume reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice.

Interpretarea instanței de apel în sensul că acest text de lege nu instituie această obligație în seama oricărui ordonator de credite este eronată câtă vreme ordonatorul de credite are obligația legală de a întreprinde măsurile legale pentru recuperarea sumele reprezentând prejudicii/plăți nelegale cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere.

Altfel spus, cu toate că instanța, prin textele legale citate, arată că Ministerul Finanțelor are calitatea de ordonator principal de credite pentru sumele alocate la bugetul instituției pentru achitarea titlurilor de plată, în baza Legii nr. 165/2013, totuși induce ideea că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor ar avea, în același tip, aceeași calitate de ordonator de credite pentru recuperarea sumelor respective constatate ca fiind prejudiciu.

Prin urmare, deși există un singur buget alocat Ministerul Finanțelor, prin legea anuală a bugetului de stat, totuși, în interpretarea instanței de apel ar exista doi ordonatori de credite, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor, în nume propriu, care gestionează acest buget, în același timp.

Dacă s-ar menține raționamentul instanței ar însemna ca în toate litigiile care vizează recuperarea unor prejudicii/plăți nelegale din fondurile respective sau litigii care au ca obiect plata din fondurile respective, ordonatorii de credite nu ar avea calitate procesuală activă sau pasivă, după caz, și interes în recuperarea/achitarea unor sume din fondurile respective, ci Statul Român.

În consecință, a susținut că Ministerul Finanțelor are interesul de a formula cerere de chemare în judecată pentru recuperarea prejudiciului constatat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întrucât prejudiciul solicitat în prezenta cauză s-a produs în bugetul acestei instituții.

Relativ la aprecierea instanței de apel referitoare la practica judiciară depusă în cauză, a arătat că în litigiile care au avut ca temei Legea nr. 164/2014 și Legea nr. 165/2013 pentru acordarea despăgubirilor, iar ca obiect obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a emite titluri de plată și a Ministerului Finanțelor de a dispune achitarea acestora, calitate procesuală pasivă în cauzele respective a avut-o întotdeauna, pe lângă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor, în nume propriu, nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Mai mult decât atât, în litigiile declanșate înainte de apariția Legii nr. 165/2013 și nesoluționate până la intrarea în vigoare a acesteia, obligația de plată trecând de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prevăzută de Legea nr. 247/2005, la Ministerul Finanțelor, prevăzută de Legea nr. 165/2013), instituția Ministerului Finanțelor a fost introdusă, din oficiu, în cauzele respective ca fiind continuatorul legal al obligației de plată, și nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

De asemenea, atât din practica instanței, cât și din materialul probator aflat la dosarul cauzei, pe rolul instanțelor (Judecătoria Sectorul 5 București, Tribunalul București, Curtea de Apel, Înalta Curte de Casație și Justiție) se află în derulare aproximativ un număr total de 754 de cauze similare, prezenta cauză fiind singura în care instanța de apel a reținut lipsa de interes a Ministerului Finanțelor de a formula acțiunea în recuperarea prejudiciului cauzat de autoritatea pârâtă în dosarele administrative soluționate în baza Legii nr. 165/2013.

În susținerea raționamentului expus a invocat decizia nr. 382/R/13.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, într-o cauză similară, prin s-a reținut calitatea de reclamant a Ministerului Finanțelor și, deci, și interesul de a formula cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut deart. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza existenței unor motive contradictorii, a arătat că instanța de control judiciar, deși a modificat considerentele hotărârii primei instanțe, a menținut-o ca legală și temeinică, prin respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Sub acest aspect, a menționat că prima instanță, prin sentința civilă nr. 351/04.03.2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune față de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, invocată de autoritatea pârâtă prin întâmpinare, respingând, ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de acest reclamant, reținând că termenul de 3 ani curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică cel mai târziu data emiterii deciziei nr. 5476/23.04.2009, în schimb instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză în stabilirea termenului de început a curgerii termenului de prescripție, coroborat, atât a deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, cât și a prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Or, soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (raporturile de muncă dintre un salariat și angajator), derogatorie de la dreptul comun, și are în vedere un prejudiciu identificat de Curtea de Conturi prin controlul efectuat, și nu unul potențial la data efectuării controlului, cum este în speța de față.

Prin decizia de control emisă de Curtea de Conturi se stabilește în seama Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților o obligația de a face verificări în vederea identificării unor posibile prejudicii. Altfel spus, prin actul de control al Curții de Conturi nu a fost stabilit existența unui prejudiciu, precum în speța analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilorart. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciatcă momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existența pagubei, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 5476/23.04.2009.

O condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu; pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie sa îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia.

Referitor la răspunderea Statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Deși intimata-pârâtă, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere existența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar la data întocmirii raportului inițial de evaluare și ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 30.03.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/26.03.2021 emise de autoritatea intimată, prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

Cu privire la considerentul instanței de apel în care s-a reținut că apelantul-reclamant puteau lua la cunoștință de existența prejudiciului prin reprezentanții ministerului aflați în componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a arătat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanții ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea decât atribuțiile prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției, iar aceștia, în calitate de membrii, nu puteau avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Prin urmare, nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Astfel, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Cu privire la aplicabilitatea deciziei nr. 19/03.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținută în considerentele hotărârii recurate, a arătat că raționamentul instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, a avut la bază o interpretare eronată a unor paragrafe din decizie fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, precum și faptul că speța dedusă judecății se circumscrie materiei dreptului comun, neregăsindu-se în ipoteza analizată, cu privire la calcularea termenului de prescripție prin raportare la prevederile art. 211 lit. c)din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, pe care instanța a invocat-o în soluționarea cauzei, unde s-a avut în vedere specificul relațiilor de muncă și faptul că legiuitorul a ales ca moment de la care se naște dreptul la acțiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba și nu momentul la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 26 mai 2023, în termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înțeles să se folosească, statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 28 iulie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Întemeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 06 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor la data de 24 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând încălcarea prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și ale art. 73

1

din Legea nr. 500/2003, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată sub aspectul menținerii soluției primei instanțe privind admiterea excepției lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, în nume propriu.

Ca un prim argument, a învederat că, prin dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 164/2013, legiuitorul a prevăzut în mod expres că Ministerul Finanțelor este cel care plătește titlurile de plată, în calitate de ordonator principal de credite, nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, sumele alocate cu titlu de despăgubiri fiind prevăzute în bugetul propriu și nu într-un cont separat, sub titulatura "cont de consemnări speciale", cum în mod eronat a apreciat instanța de apel.

Criticile pe chestiunile supuse analizei sunt nefondate.

Cererea dedusă judecății are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, reclamantul apreciind că a suferit un prejudiciu în cuantum de 570.648 RON, reprezentând diferența dintre suma la care a fost evaluat imobilul, potrivit deciziei nr. 5476/23.04.2009, și valoarea reală a acestuia.

În examinarea interesului reclamantului Ministerul Finanțelor în promovarea cererii de chemare în judecată în nume propriu, instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, apreciind că plata titlurilor emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților se realizează de către Ministerul Finanțelor, organ al administrației publice centrale, în calitate de reprezentant al Statului Român și dintr-un cont de consemnări speciale, astfel că prejudiciu invocat constând în suma de 570,648 RON s-a produs în patrimoniul Statului, nu în cel al recurentului.

În acest sens sunt relevante și dispozițiile art. 1 și 2 alin. (1) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, publicat în Monitorul Oficial nr. 726/26.11.2013 (în vigoare de la 26.11.2013 și până la 24.01.2017, când a fost abrogat și înlocuit cu Ordinul nr. 90/2017), potrivit cărora achitarea sumelor aferente titlurilor de plată, conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, se face dintr-un cont destinat unei afectațiuni speciale, alimentat cu sumele alocate cu acest titlu din bugetul de stat, asupra căruia recurentul-reclamant nu deține atributul dispoziției.

Așadar, chiar dacă entitatea care face în concret, potrivit legii, plata despăgubirilor către persoanele beneficiare ale titlurilor de plată este Ministerul Finanțelor, nu poate fi ignorat faptul că debitorul obligației de despăgubire este Statul Român de vreme ce el a fost cel care a preluat abuziv în perioada de referință indicată în Legea nr. 10/2001, imobilele ce face obiectul reglementării, iar Ministrul Finanțelor acționează în calitate de mandatar al acestuia, îndeplinind atribuțiile prevăzute în Legea nr. 500/2002.

Cu atât mai mult cu cât, chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a fost indicat art. 223 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens.

Or, din această perspectivă, valorificând și prevederile art. 3 lit. h) și i) și art. 10

1

ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care prejudiciul s-a produs în patrimoniul Statului Român, Ministerul Finanțelor nu justifică interesul personal de a formula acțiunea în nume propriu, astfel că acesta din urmă poate sta în prezenta cauză doar în calitate de reprezentant legal al Statului Român.

În continuare, recurentul-reclamant a evidențiat omisiunea instanței de apel de a cerceta argumentele ce țin de aplicarea Legii nr. 500/2002 referitoare la procedurile privind formarea, administrarea, angajarea, utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, conform cărora cheltuielile efectuate pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în temeiul Legii nr. 165/2013 sunt prevăzute în bugetul anual al Ministerul Finanțelor cu această destinație, care, în calitate de ordonator principal de credite, transmite propunerea privind proiectul de buget pe anul următor, care cuprinde credite de angajament și bugetare la Capitolul 54.01 "Alte servicii publice generale", titlul XI "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile", destinate angajării, lichidării, ordonanțării și plății despăgubirilor acordate titularilor de drept.

Contrar susținerilor recurentului, criticile relevate au făcut obiectul analizei instanța de apel, care a constatat caracterul nefondat al acestora, reținând în acord cu prima instanță că Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1857/2013, prin care s-a aprobat Procedura de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, cuprinde dispoziții speciale referitoare la angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor derivate din titlurile de plată emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în schimb Legea nr. 500/2002 nu cuprinde dispoziții specifice sub acest aspect, care să fi fost determinante în soluționarea cauzei și să nu fi fost avute în vedere sau încălcate de către prima instanță.

În ceea ce privește art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, instanța de apel a apreciat că acesta nu instituie obligația Ministerului Finanțelor, în calitate de ordonator principal de credite, de a recupera sumele reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, ci impune regula potrivit căreia "recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele".

Cum scopul reglementării legale este de a impune perceperea de accesorii în cazul recuperării sumelor reprezentând plăți nelegale din fonduri publice, nu poate fi primită critica recurentului-reclamant referitoare la interpretarea dată acestui text de lege de către instanța de apel relativ la neinstituirea obligației legale în seama oricărui ordonator de credite de a întreprinde măsurile legale pentru recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice.

Relativ la aprecierea instanței de apel referitoare la practica judiciară depusă în cauză, a arătat că în litigiile declanșate înainte de apariția Legii nr. 165/2013 și după intrarea în vigoare a acesteia, având ca obiect obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a emite titluri de plată și a Ministerului Finanțelor de a dispune achitarea acestora, calitate procesuală pasivă a avut-o Ministerul Finanțelor, în nume propriu, nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În susținerea raționamentului expus a invocat o decizie de speță, respectiv decizia nr. 382/R/13.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2018, prin care s-a reținut calitatea de reclamant a Ministerului Finanțelor și, deci, și interesul de a formula cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză.

Înalta Curte atrage atenția asupra faptului că, în pofida unei uzanțe extinse de justificare a opiniilor juridice pe baza unor hotărâri judecătorești (hotărâri care sunt menționate uneori ca argumente în motivarea altor hotărâri judecătorești) în sistemul românesc de drept hotărârile judecătorești nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.

Astfel, o hotărâre judecătorească singulară exprimă un raționament juridic strict individualizat în raport cu o situație de fapt determinată și cu argumentele părților litigante, care nu coincid în totalitate cu argumentele ce pot fi invocate în alte cauze cu elemente de similaritate. De aici rezultă și relativitatea raționamentului juridic exprimat printr-o hotărâre judecătorească, care nu exprimă o judecată general valabilă, ci una determinată în funcție de împrejurările speței soluționate și de apărările formulate, ceea ce implică inaptitudinea unui astfel de raționament de a fi invocat și în alte spețe.

Or, ținând cont de dispozițiile art. 1 C. civ. din conținutul cărora rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept, critica recurentului, astfel cum a fost argumentată, tinde, în realitate, la reevaluarea materialului probator prin reanalizarea valorii probatorii a hotărârii judecătorești menționate în apel și considerate ca fiind concludentă din perspectiva unei situații similare în care s-a aflat Ministerul Finanțelor, ceea ce excedează însă controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, așa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut contradictorialitatea motivării hotărârii atacate relativ la dezlegarea dată chestiunii prescripției dreptului material la acțiune în raport de considerentele pe care se sprijină soluția pronunțată de prima instanță, validată în urma respingerii apelului, ca nefondat.

Dispozițiile art. 477 C. proc. civ. dau valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat de art. 9 C. proc. civ.

Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut drept reper dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, act normativ aplicabil în cauză, prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 1/17.04.2014, prin prisma cărora a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data emiterii deciziei nr. 5456/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (titlul de despăgubire).

Prin motivele de apel relativ la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, reclamantul a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii primei instanțe, în sensul că, s-a reținut ca dată a începtului cursului prescripției extinctive, atât data emiterii deciziei nr. 5476/23.04.2009 de către ComisiaCentrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cât și data emiterii decizii nr. 10/10.2013 de către Curtea de Conturi a României, reclamantul susținând, în esență, că paguba nu putea fi cunoscută mai devreme de data de 30 martie 2021, când a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa nr. x/26.03.2021, emisă de către intimata-pârâtă, prin care i s-a adus la cunoștință existența unei diferențe între valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestui imobil, conform criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare, argumente preluate și în cadrul criticilor deduse judecății recursului ce urmează a fi examinate în partea rezervată analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reamintește că motivarea contradictorie la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când privește considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este nefondată, sau că există o contrarietate flagrantă între dispozitiv și considerente, cum ar putea fi cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată.

Or, în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură, niciuna dintre aceste împrejurări nu se identifică în conținutul deciziei recurate.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii la data de 28 iulie 2021, în limitele în care apelantul-reclamant a înțeles să-și argumenteze susținerile și să învestească instanța de control judiciar, aceasta din urmă a expus pertinent considerentele deduse din interpretarea, potrivit propriei sale convingeri, a probelor administrate în cauză, precum și din aplicarea dispozițiilor legale incidente - art. 8 din Decretul nr. 167/1958 la situația de fapt dedusă judecății, și a deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că data emiterii titlului de despăgubire (decizia nr. 5457/23.04.2009) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca urmare a omologării raportului de evaluare a imobilului, reprezintă momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripție al dreptului la acțiunea fundamentată de către reclamant pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și pentru fapta prepusului, reglementată de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Așadar, în evaluarea începutului termenului de prescripție extinctivă a acțiunii, pornind de la același moment reținut de tribunal, raționamentul instanței de apel caracterizat de claritate și coerență relevă aceeași concluzie la care a ajuns prima instanță, aceea a prescrierii acțiunii promovate la data de 28 iulie 2021, care sprijină soluția dată, de respingere a apelului, ca nefondat.

Așadar, faptul că instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, nu relevă existența unor motive contradictorii apte a se circumscrie cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât ipoteza sancționată de acest text de lege trebuie să vizeze chiar considerentele deciziei atacate cu recurs și nu cele existente în cuprinsul unei alte hotărâri pronunțate într-o etapă procesuală anterioară în soluționarea aceluiași litigiu.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-reclamant prin cererea de recurs s-ar putea reține că partea a invocat, eventual, o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate și analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar conține motive contradictorii nu poate fi primită.

Raportându-se și la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilorart. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în sensul în care instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operațiuni administrative ce vizau verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea și reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale, procedură în care au fost implicate instituții cu atribuții proprii ce nu se aflau într-un raport de dependențăfață de autoritatea statului.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancționat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietățilorconstând în întocmirea unui raport de supraevaluare aimobiluluiteren în suprafață de 220 m.p. situat în Craiova, județul Dolj, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 5476/23.04.2009 (conținând titlul de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlul de conversie în acțiuni nr. 269/22.03.2010 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente șiopțiunii exprimate de către beneficiare.

Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2008, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul începerii curgerii termenului de prescripție în prezenta cauză este acela al emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (23.04.2009), moment obiectiv de la care reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de producerea acesteia.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un carater mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului defipt de lege - 3 ani, aplicabil speței, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite să acționeze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit săarmonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalitățiiprescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/26.03.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existențadiferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiuneși, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa.

Nu poate fi primită nici critica ce susține interpretarea eronată adispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a Statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, nu șipentru fapte ceaparțininstituțiilorfață de care nu se află într-un raport de dependență.

În această privință, instanța de apel a reținut că Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparație, că își exercită drepturile șiobligațiile prin instituțiișiautorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare șifuncționare,și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, Statul, în raport cu proprii săi agenți, trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență în desfășurarea procedurii de evaluare și acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilității de a obțineprotecția juridică prin exercitarea dreptului material la acțiune.

Nu poate fi primită nici critica ce reclamă nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul interpretării eronate a instanței de apel a unor paragrafe din decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, făcându-se abstracție de specificul situației de fapt și de drept dezlegată în materia dreptului muncii, derogatorie de la dreptul comun.

Cum în cazul particular al speței în care se pune problema constatării existenței unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredințat administrarea unei activități ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere, mutatis mutandis, dezlegările conținute în decizia nr. 19/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul logico-juridic al instanței supreme cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curții de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19/03.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860/24.10.2019, Înalta Curte de CasațieșiJustiție a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanțași, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extincti