ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1299/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 09.09.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 13.726.947 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 13.862.467 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2008 și valoarea de 135.520 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren situat în comuna Budeasa, sat Rogojina, județul Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii în cazul titlului de conversie/de la data plății în cazul titlurilor de plată, și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii în cazul titlului de conversie/de la data plății în cazul titlurilor de plată, și până la data plății efective. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 440/24.03.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1708 A/15.11.2022 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 440/24.03.2022.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1708 A/15.11.2022 au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor. Recurenții au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. În mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamanții din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarului. Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Învederează recurenții că decizia de despăgubire, ce reprezintă, în opinia instanței de apel, momentul de început al curgerii prescripției, nu a fost emisă de reclamanți sau de pârâtă, ci de o altă entitate. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerulu Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a raportelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, recurenții din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță de control judiciar în apel. În cauză se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între ANRP și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Prin urmare, în mod eronat instanța de apel a apreciat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Această concluzie se răsfrânge asupra efectelor sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul x/2014 Chiar dacă reclamanții din prezenta cauză ar fi fost parte în litigiul antereferit sau ar fi fost notificat despre existența hotărârii în discuție, tot nu ar fi putut iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăți supraevaluate, întrucât, aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către Președintele ANRP a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu Standardele Internaționale de evealuare. În susținerea motivelor de recurs, recurenții se prevalează de aspectele dezlegate în Decizia nr. 513/7.03.2019.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată a fost motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., iar instanța de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, la Decizia Înaltei Curți nr. 19/2019, art. 8, art. 12, art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2526 C. civ. Astel, în opinia intimatei instanța de apel a aplicat și interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente, reținând că termenul de prescripție era împlinit la momentul introducerii acțiunii. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurenților fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții și-au fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data de 19.02.2020, reprezentând data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de ANRP prin care li s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Prin recursul formulat, recurenții arată că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul obiectiv reținut de către instanța de apel, formulând în acest sens considerații ce țin de inexistența unor pârghii prin care ar fi putut reclamanții să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei. Critica este nefondată. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 7796/FF/2.07.2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurenții învederează că nu au putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoșteau întinderea prejudiciului. Susținerea recurenților nu își are temei în dispoziția legală -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa)- recurenții-reclamanți tind să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurenții identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Recurenții ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarului A., se opune recurenților, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Recurenții trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/15.12.2008, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x. Recurenții nu pot opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existența unui prejudiciu, de vreme ce aceștia aveau cadrul legal și totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real și în timp util. Or, pasivitatea recurenților a fost sancționată prin opunerea prescripției extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmația reclamanților potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparțin instituțiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenți trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil. Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 7796/FF/2.07.2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurenții-reclamanți avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire. Pe cale de consecință, contrar aserțiunilor din memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au beneficiat de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel fiind, Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 7796/FF/2.07.2009, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptățește pe recurenți să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenții că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurenților este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată. Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurenți cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurenților-reclamanți din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse- din anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1708 A din 15 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.