ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2291/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24337/01.10.2020; obligarea F.G.A. la plata sumei de 37.538,61 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sector 3 București, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 831 din data de 27 mai 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 831 din data de 27 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea în parte a deciziei atacate și obligarea intimatului-pârât la plata sumei 37.538,61 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014, precum și la plata cheltuielilor de judecată din prezentul dosar. În motivarea recursului arată că la data de 17.01.2014, între A., în calitate de asigurător, și B. S.R.L., în calitate de asigurat, a fost încheiat contractul de asigurare facultativă auto - CASCO seria x nr. x, pentru autovehiculul x, înmatriculat cu numărul x, care la data de 25.03.2014 a fost avariat de autoutilitara x, înmatriculată cu nr. x, asigurată la societatea C. S.A., organele de poliție stabilind, prin procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x/25.03.2014, că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului autoutilitarei. La data de 24.12.2014, A. S.A. a introdus pe rolul Judecătoriei Sector 3 București o acțiune în răspundere, prin care a solicitat obligarea societății C. S.A. la plata sumei de 23.554,68 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate, și a penalităților de întârziere calculate potrivit dispozițiilor Ordinului Consiliului de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, iar prin sentința civilă nr. 11241/09.09.2015 s-a admis acțiunea și a fost obligată societatea C. S.A. să plătească A. S.A. suma de 23.554,68 RON, reprezentând debit principal, penalități de întârziere în cuantum de 0,1% calculate de la 19.09.2014 până la plata integrală a debitului principal, și cheltuieli de judecată în cuantum de 1358,62 RON. Ca urmare a deschiderii falimentului societății C. S.A., cererea privind plata sumei datorate a fost formulată către FGA, care prin Decizia nr. 24337/01.10.2020 a admis cererea de plată cu privire la debitul principal și a respins-o cu privire la penalitățile și la cheltuielile de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 11241/09.09.2015 a Judecătoriei Sector 3 București Consideră că prima instanță a interpretat eronat noțiunea de creanță de asigurare, așa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și interpretată prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept, din care, în opinia recurentei, reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului și cum sumele solicitate decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unui litigiu în care A. S.A. își exercita dreptul de regres împotriva C. S.A., apreciază că este îndreptățită la acordarea sumelor solicitate, Decizia nr. 29/2020 fiind aplicabilă în speță. Astfel, susține că orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conținutul noțiunii de creanță de asigurare, este vădit contrară interpretării obligatorii din Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept și textului legii. Cu privire la încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015, Normei ASF nr. 16/2015 și principiilor generale de drept, consideră că instanța a interpretat eronat art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care FGA, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, singura limitare a acestei obligații de plată fiind cea stabilită prin art. 15 din Legea nr. 213/2015, referitoare la plafonul de garantare stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare. Precizează că nu se poate susține că penalitățile și cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare, câtă vreme acestea se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligației principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Susține că penalitățile de întârziere au fost stabilite în temeiul art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit căruia dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sau și le îndeplinește defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, arată că acestea au fost determinate într-un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, astfel că nu sunt distincte de obligațiile decurgând din contractul de asigurare și de noțiunea de creanță de asigurare, ci au un caracter accesoriu obligațiilor asigurătorului falit, astfel că în momentul deschiderii procedurii de faliment, sunt preluate întocmai de FGA, care acționează ca un garant. Astfel, consideră că interpretarea primei instanțe, în sensul că penalitățile și cheltuielile de judecată au un regim juridic distinct de creanța principală, încalcă principiile de drept accesorium sequitur principale și ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În acest sens, invocă art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, care dovedesc intenția legiuitorului în definirea întinderii obligației de plată a FGA și din care reiese că în noțiunea de creanțe de asigurări intră și dobânzile și alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipa că FGA, din disponibilitățile sale, va plăti dobânzi și alte cheltuieli.

Apărările formulate în recurs Deși a fost legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24337/01.10.2020; obligarea F.G.A. la plata sumei de 37.538,61 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sector 3 București. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/13.03.2016, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea unei despăgubiri în cuantum de 23.554,68 RON reprezentând debit principal, 36.179,99 RON penalități de întârziere și 1.358,62 RON cheltuieli de judecată. Prin acțiunea introductivă înregistrată în prezentul dosar, reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei FGA nr. 24337/01.10.2020, emise în soluționarea cererii de plată nr. x/13.03.2016 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 37.538,61 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 24337/01.10.2020, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată pentru suma de 23.555 RON, reprezentând despăgubire, și a respins cererea de plată pentru suma de 37.538,61 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Prin sentința recurată s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 24337/01.10.2020 a Fondului de Garantare a Asiguraților. Înalta Curte constată că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu sunt incluse în noțiunea de creanță de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare și sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta. Faptul că penalitățile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiași contract, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special. De asemenea, nici faptul că în speță contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conținut este reglementat prin lege nu este în măsură să conducă la concluzia că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare, astfel că nu schimbă natura delictuală a acestora. Aceasta este rațiunea pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate fi obligat la plata penalităților de întârziere. Sub acest aspect, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de garantare a asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, în condițiile în care Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător, ci obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecința directă a preluării riscului asigurat. De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. În acest context, Înalta Curte constată că C. S.A. nu datorează penalitățile de întârziere ori cheltuieli de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății de asigurare în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Cu alte cuvinte, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Totodată, Înalta Curte constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală. De asemenea, referitor la critica conform căreia hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în condițiile în care decizia de unificare a practicii amintită nu reglementează situația penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, este adevărat că la pct. 124 din decizia de mai sus se statuează că, în fapt, creanțele creditorilor de asigurări pot fi reprezentate de penalități, însă se arată că elementul care unește toate aceste creanțe este reprezentat de contractul de asigurare, respectiv că reprezintă creanțe de asigurare creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare. Or, penalitățile de întârziere nu sunt creanțe care rezultă din contractul de asigurare, ci sunt sume rezultate din atitudinea culpabilă a asiguratorului care nu a achitat la timp despăgubirea cuvenită persoanelor vătămate, astfel că ele nu pot fi plătite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților. Prin urmare, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 831 din data de 27 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.