ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2027/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâți Guvernul României și prim-ministrul României a solicitat:

- obligarea primului ministru la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe fiecare zi de întârziere, începând cu data pronunțării hotărârii până la executarea obligației stabilite prin titlul executoriu – decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție;

- obligarea Guvernului României la plata unor penalități de 1000 RON/zi de întârziere calculate de la data de 08.06.2009 până la îndeplinirea obligației;

- obligarea pârâtului Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1870 din 21 octombrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale active ca neîntemeiate.

Totodată, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim-ministrul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1870 din 21 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii în privința petitelor 1 și 2 din acțiunea precizată la data de 22.09.2022, cu mențiunea că atât amenda cât și penalitățile acordate pe fiecare zi de întarziere au fost solicitate de la data pronunțării titlului executor, 08.06.2019 și până la data de 08.06.2022 când intimatul Guvernul României și-a îndeplinit obligația prevăzută în titlu executor.

Criticile de nelegalitate aduse sentinței recurate vizează argumentul principal reținut de instanță în respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv acela că pârâtul de rând I și-a îndeplinit obligația prevăzută în titlul executor până la data pronunțării instanței de fond, precum și reținerea potrivit căreia reclamantul nu a făcut dovada culpei Guvernului României în întârzierea punerii în aplicare a titlului executor, în conformitate cu prevederile art. 249 C. proc. civ.

A considerat că instanța de fond a reținut în mod eronat o inversare a sarcinii probei, în sensul că reclamantul ar fi avut obligația de a proba că pârâtul de rând I nu a pus în executare titlul executor, în mod culpabil. În opinia sa, culpa rezultă fără echivoc din faptul neexecutării titlului executor timp de 3 ani de zile.

De asemenea, a arătat că hotărârea este nelegală și în ceea ce privește trimiterea pe care a făcut-o instanța de fond la nota de fundamentare și la art. 1 din Legea nr. 173/2020 atunci când a analizat culpa Guvernului, deoarece: Legea nr. 173/2020 a intrat în vigoare la data de 16.08.2020, dată până la care Guvernul avea obligația punerii în executare a titlului executor, întârzierea fiind deja de 1 an și 3 luni de zile de la pronunțarea titlului executor; Legea nr. 173/2020 se aplică doar pentru viitor, nu și situațiilor deja existente și pentru care există o obligație de înstrăinare stabilită prin hotărâre judecătorească; Legea nr. 173/2020 se referă la înstrăinarea benevolă a acțiunilor și nu la executarea unei obligații legale stabilite prin alte acte normative; nu se poate interzice prin lege punerea în aplicare a unei hotărâri judecătorești.

A mai susținut că, în analizarea culpei Guvernului, instanța de fond s-a pronunțat în mod superficial, fără a analiza natura obligației stabilite în sarcina Guvernului și data scadentă a acesteia, cu raportare la eventualele cazuri neimputabile invocate de către pârât, astfel că, reținerea unei situații neimputabile s-a făcut fără temei, din această perspectivă hotărârea fiind nemotivată și se impune a fi anulată.

Executarea obligației în timpul soluționării cauzei nu poate exonera pârâtul de răspundere, deoarece, la data sesizării instanței, intimatul Guvernul României nu iși îndeplinise obligația prevăzută în titlul executor, iar sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se aplică de la data rămânerii definitive a titlului executor și până la data executării obligației prevăzute în titlul executor.

O altă interpretare a prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi avută în vedere, deoarece ar permite debitorului unei obligații să nu execute acea obligație decât atunci când este acționat în fața instanței de executare și, în caz de executare, să nu sufere nicio vătămare pentru întârzierea nejustificată în executarea obligației prevăzute în titlul executor.

Concluzionând, a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 906 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.

În esență, au arătat că instanța a apreciat în mod just că nu există o culpă a pârâților, întrucât nu au rămas în pasivitate, fiind făcute demersurile necesare în scopul executării voluntare a obligației stabilite prin decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV Petrom S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației.

Potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997: "Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va ține evidența acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații B. - S.A. București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."

Debitorul Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-a stabilit o cotă procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, precum și faptul că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023.

Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul A. a solicitat, obligarea primului ministru la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe fiecare zi de întârziere, începând cu data pronunțării hotărârii până la executarea obligației stabilite prin titlul executoriu (decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) și obligarea Guvernului României la plata unor penalități de 1000 RON/zi de întârziere calculate de la data de 08.06.2009 până la îndeplinirea obligației.

La data de 22.09.2022, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că atât amenda cât și penalitățile acordate pe fiecare zi de întârziere au fost solicitate de la data pronunțării titlului executor, 08.06.2019 și până la data de 08.06.2022 când pârâtul Guvernul României și-a îndeplinit obligația prevăzută în titlu executor, prin adoptarea H.G. nr. 746/2022.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind că obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită prin adoptarea de către Guvernul României a H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, motiv pentru care nu se mai pot aplica mijloacele de constrângere prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond, invocând interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 906 C. proc. civ., în raport de obligația instituită prin titlul executoriu mai sus menționat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția curții de apel fiind una corectă, în acord cu dispozițiile legale incidente în cauză.

Ceea ce se critică, în concret, prin motivele de recurs este reținerea instanței de fond că pârâtul de rând I și-a îndeplinit obligația prevăzută în titlul executor. În opinia recurentului-reclamant, executarea obligației în timpul soluționării cauzei nu poate exonera pârâtul de răspundere, deoarece, la data sesizării instanței, intimatul Guvernul României nu își îndeplinise obligația prevăzută în titlul executor, iar sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se aplică de la data rămânerii definitive a titlului executor și până la data executării obligației prevăzute în titlul executor.

Înalta Curte amintește că acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile).

În situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și totuși formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde și aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanța este ținută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligația nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere.

În speță, având în vedere că la data de 8 iunie 2022 pârâtul Guvernul României a îndeplinit obligația de a face stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, instanța de recurs constată că, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se mai justifica aplicarea mijloacelor de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în mod corect reținând prima instanță că a fost executată obligația stabilită prin titlul executoriu.

În materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanța nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă și penalitățile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligației de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, și nu pentru trecut, neavând natura juridică a unor compensații/despăgubiri civile.

Or, în cauza dedusă judecății, recurentul-reclamant a atins scopul urmărit, obținând executarea obligației intuitu personae, iar din conținutul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că însăși fixarea cuantumului penalităților este condiționată de curgerea unui termen (prohibitiv) de 3 luni în care autoritatea publică, prin conducătorul acesteia, să fi rămas în pasivitate după pronunțarea încheierii de aplicare a art. 24 alin. (3) din același act normativ.

Înalta Curte mai reține că în sarcina pârâților nu se poate reține o culpă determinantă în întârzierea executării obligației, condiție prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020: "(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la companiile și societățile naționale, la instituții de credit, precum și la orice altă societate la care statul are calitatea de acționar, indiferent de cota de capital social deținută".

Aceste modificări legislative au intervenit după pronunțarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce privește situațiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acțiunilor OMV Petrom S.A.

Prin hotărârea judecătorească menționată nu a fost suplinit consimțământul unei părți la contractul de vânzare, obligația nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de inițierea unui proces de vânzare a acțiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022, s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020.

Prin urmare, nu se poate reține nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că recurentul-reclamant a obținut executarea obligației prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat.

Instanța de control judiciar nu poate primi nici critica prin care s-a invocat o nemotivare a hotărârii.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant a susținut că, în analizarea culpei Guvernului, instanța de fond s-a pronunțat în mod superficial, fără a analiza natura obligației stabilite în sarcina Guvernului și data scadentă a acesteia, cu raportare la eventualele cazuri neimputabile invocate de către pârât, astfel că, reținerea unei situații neimputabile acestuia s-a făcut fără temei.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, fiind respectate cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, trebuie amintit faptul că motivarea nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme, iar faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1870 din 21 octombrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.