ÎCCJ, Decizia nr. 583/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 583/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 76 din 25
februarie 2003, Tribunalul Dâmbovița a condamnat, printre alții,
pe inculpatul T.I.M. la 7 ani și 6 luni închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2
1
)
lit. a) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării
preventive, cu începere de la 3 decembrie 2002 până la 25 februarie 2003,
menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinței, procurorul și
inculpatul au declarat apel.
Prin decizia penală nr. 260 din 28
mai 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat
termen, pentru judecarea acestuia, la 6 noiembrie 2003.
Prin încheierea din 21 august 2003,
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5
parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160
d
C.
proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a
dispus prelungirea acesteia până la 19 septembrie 2003.
La data de 18 septembrie 2003,
secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea
măsurii arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus
prelungirea acesteia până la 18 octombrie 2003, iar prin încheierea din 16
octombrie 2003 a prelungit măsura arestării inculpatului până la 6 noiembrie
2003 inclusiv.
Inculpatul a declarat recurs
împotriva ultimei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi
considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1)
C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut
că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii
sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării
prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea
apelului sau la termenul fixat conform art. 385
12
alin. (1) pentru
judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și
dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei
măsuri".
Dar, în timp ce în alin. (2) al
aceluiași articol era menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate
cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau
revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,
s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care
se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea
pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs,
legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a
reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu
recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe
ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi
inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la
competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) și ale art. 141 alin. (1)
C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de
procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor
se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această
cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, constatându-se
inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu
obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de inculpatul T.I.M. împotriva încheierii din 16 octombrie 2003,
pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.
3731/2003.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000
lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi
avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 3
decembrie 2003.