ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 828/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 21 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.008.897 RON reprezentând diferența dintre valoarea 1.748.922 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 1 iunie 2009 întocmit de către A. S.R.L în dosarul nr. x C. civ. și valoarea de 740.025 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 650 m.p. și construcție demolată, situate în municipiul București, str. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. În drept cererea a fost întemeiată pe instituția răspunderii civile delictuale. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiate. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 442 din data de 24 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea privind pe reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia nr. 1730 A din data de 17 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței tribunalului ca nefondat. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1730A din data de 17 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 26 ianuarie 2023, sub nr. x/2021. I.

Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă. Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este cel mai târziu momentul soluționării contestației formulate de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi, astfel cum a stabilit și prima instanță. În opinia recurentului-reclamant, față de interpretarea dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă într-o decizie de speță (decizia civilă nr. 513 din data de 7 martie 2019), în mod eronat instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al pronunțării sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, contestația promovată de intimata-pârâtă din prezenta cauză împotriva încheierii nr. 18 din data de 10 martie 2014 și a deciziei nr. 10/2013, emise de Curtea de Conturi. A apreciat că argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției, de la data pronunțării sentinței menționate, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de instanța de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către președintele intimatei-pârâte a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizarea si reevaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale de evaluare". A învederat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu a rapoartelor inițiale de evaluare la standardele internaționale de evaluare și doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili întinderea prejudiciului. Recurentul-reclamant a subliniat că, la data pronunțării sentinței nr. 2767/2014 a Curții de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x din data de 1 iunie 2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de standardele internaționale de evaluare, motiv pentru care, la momentul pronunțării acestei sentințe nu se putea vorbi de existența unui prejudiciu. A menționat că argumentele sale sunt confirmate chiar prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, în sensul că la subcapitolul B - Abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea unor prejudicii -, la subpunctul B3, a fost analizată nerespectarea standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. Recurentul-reclamant a subliniat că, nici la momentul emiterii decizie nr. 10/2013 a Curții de Conturi și nici la cel al pronunțării de către curtea de apel a sentinței civile nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014, nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu standardele internaționale de evaluare. A mai arătat și că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, iar, în absența unei supraevaluări nu se poate reține existența unui prejudiciu. Totodată, a susținut și că nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei nici auditarea activității intimatei-pârâte de către minister, întrucât întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea procedurii care presupune: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator, autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs. A învederat că a arătat în fața instanțelor anterioare că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, precum și cel dintre aceasta și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză. A apreciat că este relevant faptul că, la momentul indicat de instanța de control judiciar, anume la data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, nu cunoștea și nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului și cu atât mai puțin, întinderea acestuia. Totodată, a apreciat că, în mod eronat se arată în considerentele deciziei recurate că a susținut că "prin cunoașterea pagubei trebuie să se înțeleagă cunoașterea întinderii prejudiciului, or, la momentul indicat de prima instanță paguba nu putea fi cunoscută, câtă vreme reevaluarea a avut loc ulterior, tocmai în baza deciziei Curții de Conturi". Recurentul-reclamant a susținut că era în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma B. S.R.L. A arătat că, în lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu, iar, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acesteia. Ca atare, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel a reținut în mod eronat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emisă de intimata-pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. Subsumat, de asemenea, motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4) C. civ., întrucât a aplicat, în aceeași cauză, atât Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripție", cât și noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripția extinctivă. Totodată, a mai arătat și că, din considerentele și dispozitivul deciziei în interesul legii nr. 1 din data de 17 aprilie 2014, rezultă cu claritate că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă "dispozițiilor legale care au instituit-o", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a noului C. civ. În opinia recurentului-reclamant, acest aspect este încadrabil și în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât contrazice decizia în interesul legii anterior menționată, fiind astfel încălcate prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, potrivit cărora, "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României". I.

Apărările formulate în cauză În data de 20 februarie 2023, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că, indiferent de momentul de început al termenului de prescripție (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ.), dispozițiile legale prevăd aceeași soluție, astfel: termenul este de 3 ani - potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958: "Termenul întocmit prescripției este de 3 ani"; conform art. 2517 C. civ.: "Termenul prescripției este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen." -, iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea - potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea"; în conformitate cu art. 2528 alin. (1) C. civ.: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Totodată, a apreciat că în mod corect instanța de apel, raportându-se la decizia în interesul legii nr. 19/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2021 (adresa nr. x din data de 18 ianuarie 2021). A mai arătat și că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A din data de 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021 - potrivit considerentelor acestei decizii, chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii. Prin urmare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a depus răspuns la întâmpinare. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin rezoluția din data de 7 martie 2023, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 16 mai 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Este lipsită de temei susținerea recurentului-reclamant conform căreia, în soluționarea cauzei, s-ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluție nelegală și la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, domeniul prescripției extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins (a cărui sancționare pe calea justiției s-a solicitat), respectiv, aceea de drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru restituirea proprietăților - constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Decizia de despăgubiri nr. 5358 din data de 30 iunie 2009 (conținând titlul de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Or, față de dreptul de creanță pretins - corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate - instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. Față de prevederile legale menționate, s-a apreciat că, în ceea ce privește normele de drept substanțial relative la prescripția extinctivă, momentul de început al cursului prescripției se determină prin aplicarea normei de drept substanțial de la data săvârșirii faptei ilicite - 2009 - momentul efectuării raportului de evaluare care a stat la baza calcului cuantumului măsurilor reparatorii. Într-adevăr, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- conform cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea" - stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Astfel, instituirea celor două momente alternative corespunde necesității de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, în speță, prevalându-se de momentul subiectiv - reprezentat de data comunicării de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009 - recurentul-reclamant a arătat că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului-reclamant nu își are temei în dispoziția legală anterior evocată care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare - așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi - nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Din această perspectivă, au relevanță dezlegările cu valoare de principiu conținute în decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în conformitate cu care intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi (par. 57) și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 55). Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul-reclamant identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2009. Or, recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări în anul 2009 - i se opune recurentului-reclamant, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea [art. 3 lit. a)]. Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ceea ce o privește pe intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 [art. 13 alin. (4)] și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției intimate-pârâte față de recurentul-reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul-reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului-reclamant este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Împrejurarea că în considerentele deciziei din apel se face referire la data pronunțării sentinței nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal (prin care a fost respinsă contestația intimatei-pârâte Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei Curții de Conturi) ca fiind posibil moment de la care ar putea începe să curgă termenul prescripției extinctive, deși este într-adevăr eronată, nu este de natură să lase soluția fără temei legal. Aceasta întrucât instanța se raportează la sentința respectivă ca reprezentând momentul cel mai târziu de la care recurentul-reclamantul ar fi putut cunoaște paguba și pe cel care răspunde de ea ("Curtea apreciază, astfel, că momentul la care apelantul ar fi putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea este, cel târziu, cel al soluționării contestației ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi.") În ce privește referirea pe care instanța de apel o face deopotrivă, la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și la cele ale noului C. civ. (art. 2517, art. 2528) aplicabile prescripției acțiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, ea este eronată din perspectiva dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, care lasă regimul prescripției extinctive în puterea legii sub care a început să curgă. În același timp însă, acest considerent eronat nu este unul apt să ducă la nelegalitatea soluției din apel. Aceasta întrucât ambele reglementări - din vechiul decret și din actualul cod - au același conținut, stabilind aceleași reguli în ce privește prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită. Ca atare, analiza pe fondul acestei excepții a presupus aceleași verificări jurisdicționale, așa încât regimul juridic mixt pe care îl realizează instanța de apel trimițând atât la Decretul nr. 167/1958, pentru a stabili momentul de început al prescripției extinctive, dar și la dispozițiile în materie ale noului C. civ. - deși greșită, este lipsită de consecințe pe planul soluției ce trebuia adoptată, câtă vreme termenii analizei sunt identici în ambele reglementări. În ceea ce privește referirea recurentului-reclamant la considerentele deciziei nr. 513 din data de 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 C. civ. Ca atare, față considerentele anterior redate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1730A din data de 17 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.