ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3520/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24279 din 28.09.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2202.26 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 774 din 18 mai 2021, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt și a susținut, în esență, că prima instanță a aplicat greșit normele de drept material aplicabile speței, motivarea acesteia fiind nelegală și netemeinică întrucât nu a ținut cont de normele aplicabile cauzei. Contrar celor reținute de prima instanță, a arătat că penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și Legii nr. 213/2015, făcând trimitere la prevederile art. 1 alin. (3) din Normă, susținând că dispozițiile acestei norme, în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III - Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare RCA. Așa fiind, a considerat că în condițiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliței RCA emisă de asigurător, atunci și penalitățile de întârziere, reglementate prin art. 38 din același Titlu I, Capitolul III - Contractul de asigurare, al aceleiași Norme, izvorăsc și ele tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o soluție sau o interpretare contrară. Totodată, a invocat Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu referire la considerentul de la pct. 124, prin care, în opinia părții, s-a reținut că penalitățile de întârziere fac parte din categoria creanțelor de asigurări, și Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu trimitere la considerentul de la pct. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației", susținând astfel că penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii și urmează soarta creanței principale - despăgubirea din asigurarea RCA - care face obiectul garantării de către Fond. Ținând cont că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conținutului contractului de asigurare, recurenta a considerat că ele au acoperire și că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA. În continuare, recurenta a susținut că Fondul de Garantare a Asiguraților poate recupera penalitățile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, invocând în acest sens dispozițiile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale". Totodată, a citat art. 18 din Legea nr. 213/2015 care prevede că "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale". În fine, în opinia părții, posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraților, dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 și Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție confirmând acest raționament. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, anularea în totalitate a deciziei atacate cu consecința obligării Fondului la plata sumei solicitate cu titlu de penalități de întârziere.

Apărarea intimatului-reclamant Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală, susținând, în esență că recurenta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci plata penalităților de întârziere (creanțe conexe) a căror cauză juridică este neplata ia termen de către asigurător a despăgubirilor. Prin urmare, penalitățile de întârziere reprezintă sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu și în consecință obligația plății acestor sume revine exclusiv societății de asigurare, asigurătorul dând naștere acestei obligații prin inacțiunea sa de a achita despăgubirile. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24279 din 28.09.2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2202.26 RON, reprezentând penalități de întârziere. Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părții vizând greșita aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentei, care, în esență, sunt centrate pe împrejurarea că sentința atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 (pct. 124) și Decizia nr. 86/2017 (pct. 59), cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, a prevederilor art. 26 alin. (1) și art. 38 din Ordinul CSA nr. 1/2011, precum și a celor dispozițiilor Legii nr. 213/2015. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere nu se înscrie în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, cum în mod corect a reținut și prima instanță. Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legii nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". Dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" În temeiul art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă și asigurător): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar conform art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, și nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligațiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. De asemenea, prevederile C. civ., sus-menționate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, prin urmare reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilitățile sale doar acele sume care reprezintă creanțe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Prin urmare, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept neputând fi primite. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în cauză, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de conduita culpabilă a asigurătorului în faliment. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara celorlalte considerente, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. În fine, se reține că nu este întemeiată cererea de acordare a sumei reprezentând penalități de întârziere nici din perspectiva art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așa fiind, cum pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. nu i se poate imputa acestuia culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, prin urmare criticile părții din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. sunt nefondate. În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.