ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1824/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 23 noiembrie 2020, reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice București au solicitat instanței: 1. în ceea ce o privește pe A., în calitate de fiica a eroului martir C., obligarea pârâtului: la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în RON ta cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; la plata de daune materiale (al căror cuantum îl vom indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili media veniturilor tatălui reclamantei și obligația de întreținere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit rănirea). 2. în ceea ce o privește pe B., în calitate de soție supraviețuitoare a eroului martir D., obligarea pârâtului: la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1224/PI din 18.06.2021, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor A. și B.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fără cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 323 din 8 decembrie 2021, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele A. și B., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru motivele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentele au arătat că motivarea instanței de apel a constat, în esență, dintr-un singur paragraf, mai exact "la penultima pagină a hotărârii atacate". Au mai arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, respectiv dispozițiile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat. Au precizat că E., în calitate de președinte al țării în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului, cum apreciază instanța de apel (în sensul existenței unei direcționări sau unui control al președintelui) și că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, în raporturile interne, precum și în cele internaționale, unde acesta acționa în calitate de subiect de drept. Potrivit recurentelor, instanța de apel a interpretat greșit speța dedusă judecății în sensul existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte. Dacă s-ar accepta teza instanței de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte, asemănătoare instanței de fond, ar însemna să se accepte existența unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini, etc. Au susținut recurentele că interpretarea dată de instanța de apel raportului dintre fostul președinte și Statul român este greșită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, în sensul că acestea nu au nicio relevanță și că statul rămâne răspunzător pentru faptele fostului președinte. Recurentele au invocat și dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen. și art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției române din 1989.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. A arătat că Statul român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte și nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte. Un atare raport între actualele organisme ale Statului român, instaurat după 1989 și fostul președinte nu poate fi conceput în condițiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989. În opinia intimatului, nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat. Recurentele nu au depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Susținerea recurentelor-reclamante, conform căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864, atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus – ceea ce ar atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. – este lipsită de fundament. Astfel, potrivit acțiunii în despăgubiri pe care au promovat-o, reclamanții au solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale și morale) cauzat prin împușcarea autorului lor, C., urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 – 22 decembrie 1989. Demersul în instanța civilă a fost determinat de soluția de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989. Verificând cadrul procesual al învestirii, instanța de apel a apreciat corect, la fel ca prima instanță a fondului, că reclamantele nu au justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte E.. Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, în mod esențial, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv: existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Or, s-a constatat în mod corect că aceste condiții nu se verifică în raportul juridic dedus judecății, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului. De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. - Se constată totodată că în mod contradictoriu și negând fundamentul juridic al acțiunii lor, reclamantele au pretins în calea de atac că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale". O astfel de susținere este una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamantelor (indicat inițial ca reprezentat de art. 998 – 999 C. civ. 1864, art. 1000 și precizat ulterior ca fiind dat de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864) și are totodată caracter incoerent deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului), așa cum își prezintă recurentele argumentele atunci când pretind o "inversare a termenilor raportului juridic". În acest sens este formulată și se circumscrie critica acestora conform căreia instanța de apel n-ar fi înțeles raportul dedus judecății, care "ar fi fost tocmai invers" celui analizat. În realitate, premisele de la care instanța de apel a pornit, în verificarea legalității stabilirii cadrului procesual pasiv, au fost corecte, fiind date de cauza juridică a acțiunii, așa cum a fost ea determinată de către reclamante, prin indicarea temeiului juridic și a motivelor de fapt ale cererii (respectiv angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte – constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989 –, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864). De aceea, instanța de apel a concluzionat corect că motivarea din calea de atac, conform căreia, în realitate "Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte" se constituie într-un silogism care inversează calitățile comitent-prepus, cu consecința excluderii formei de răspundere civilă delictuală invocată. Separat de împrejurarea că formularea unei asemenea critici însemna o modificare a cauzei acțiunii, raționamentul reclamantelor este, într-adevăr, unul care exclude, o dată în plus, forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul). - De asemenea, faptul că instanța de apel a făcut referire la împrejurarea că intimatul-pârât, Statul român, este reprezentantul unui altfel de regim politic decât cel totalitar, comunist care a funcționat până în decembrie 1989 (când au avut loc acțiunile ilicite, represive reclamate) nu este lipsit de relevanță, așa cum se pretinde. În contextul argumentelor vizând lipsa calității procesuale pasive a Statului, această departajare între regimul totalitar și regimul politic democratic ulterior arată, o dată în plus, de ce o angajare a răspunderii pe temeiul delictual propus nu se înscrie în logica motivelor reclamantelor (pentru a susține raportul comitent-prepus). Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (de exemplu: Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist. În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte autorul reclamantelor) și al moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate). Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoștință, gratitudine și pentru cinstirea memoriei celor care și-au jertfit viața și care au luptat pentru victoria Revoluției române din decembrie 1989, Statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât și material. Acest context legislativ, la care face trimitere instanța de apel, nu este unul indiferent, cum se susține, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acțiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului. Așa cum s-a arătat, Statul și-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale și morale cauzate prin acțiunile represive ale forțelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluției, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiași răspunderi pe tărâm delictual, în absența condițiilor specifice care vizează raportul dintre comitent și prepus (relația de prepușenie și săvârșirea acțiunii ilicite în limitele funcției încredințate). Tot astfel, analogia pe care o fac recurentele cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864. De asemenea, în memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispozițiile art. 221, 224 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, fără să se indice argumente care, prin raportare la aceste prevederi, ar demonstra caracterul nelegal al soluției. Astfel, cu privire la aceste texte, instanța de apel a constatat că nu le poate fi reținută incidența în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ. 2009, pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârșirii pretinselor fapte ilicite. Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.