CASE OF LARCO AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 30.200/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Ioan Larco (

Guvernul român (

La data de 15 iunie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamantul, domnul Ioan Larco, este un cetățean român, născut în anul 1940, și locuiește în Iași. Reclamantele, societatea Larco, fundația D.I. Mangeron și fundația Larco, sunt persoane juridice de drept român, înființate în anul 1993 (fundația D.I. Mangeron) și, respectiv, în anul 1994, cu sediul social la domiciliul reclamantului, care este reprezentantul lor legal.

În anul 1994, societatea Larco a obținut un credit imobiliar, a cărui rambursare a fost garantată cu apartamentul în care se afla sediul său social și domiciliul reclamantului. Din cauza nerambursării creditului, acest apartament a fost scos la licitație și cumpărat de o terță societate comercială (denumită în continuare adjudecatara).

Prin Sentința din data de 18 ianuarie 1999, Judecătoria Iași a admis acțiunea adjudecatarei împotriva reclamantului și a dispus evacuarea acestuia din apartament. Prin Decizia din data de 4 octombrie 1999, Tribunalul Iași a respins apelul reclamantului. Acesta a formulat recurs împotriva respectivei decizii, dar nu a oferit Curții alte informații referitoare la soluționarea recursului.

La data de 14 octombrie 1999, la cererea adjudecatarei, un executor judecătoresc a comunicat reclamantului o somație de a părăsi apartamentul.

La data de 22 octombrie 1999, reclamantul a sesizat Judecătoria Iași cu o contestație la executare și a solicitat suspendarea executării silite până la soluționarea contestației.

La data de 1 noiembrie 1999, instanța a respins cererea de suspendare a executării silite.

În aceeași zi, reclamantul a fost evacuat. Executorul a aplicat sigilii pe bunurile găsite în apartament, dintre care o parte le aparțineau reclamantelor, și l-a informat pe reclamant că trebuia să le recupereze în cel mult 3 zile. Prin procesele-verbale din 13 și 21 decembrie 1999, executorul a constatat că reclamantul nu și-a recuperat bunurile și a procedat la inventarierea acestora.

La data de 22 decembrie 1999, în cadrul dosarului referitor la contestația la executare, reclamantul a solicitat încă o dată suspendarea executării silite. În aceeași zi, instanța a admis această cerere.

Conform afirmațiilor reclamantului, la datele de 28 decembrie 1999 și 4 ianuarie 2000, adjudecatara a asigurat transportul bunurilor din apartament și le-a depozitat în subsolul unui imobil, în condiții improprii. La data de 5 ianuarie 2000, reclamantul a informat poliția despre acest lucru.

Prin Decizia definitivă din data de 30 noiembrie 2001, Curtea de Apel Iași a respins contestația la executare.

La data de 29 martie 2002, reclamanții au sesizat Tribunalul Iași cu mai multe acțiuni prin care se solicita obligarea adjudecatarei la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale suferite prin continuarea executării silite după suspendarea executării și din cauza degradării bunurilor lor.

Acțiunea reclamantului era motivată după cum urmează:

În acțiunile lor, reclamantele au adăugat că nu primiseră nicio somație de a-și pune la adăpost bunurile, ci că au fost puse în fața faptului împlinit, în măsura în care bunurile lor au fost ridicate și depozitate, fără știrea lor, în condiții improprii. Acestea au mai susținut și imposibilitatea de a-și desfășura activitatea din cauza executării silite ilegale.

Valoarea despăgubirilor solicitate de reclamant se ridica la 593.033 euro (EUR), din care 231.033 EUR cu titlu de daune materiale, iar 362.000 EUR cu titlu de daune morale.

Fiecare reclamant și-a prezentat pretențiile în mod detaliat.

Tribunalul le-a pus în vedere reclamanților faptul că, în conformitate cu

Arătând că reclamantele nu desfășurau activitate și că valoarea venitului lunar al reclamantului era de 3.221.000 ROL, și anume 112,29 EUR la cursul de schimb de la data respectivă, reclamanții au solicitat scutirea de la obligația de plată a taxelor judiciare de timbru. Tribunalul a trimis cererile la Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași (

La data de 9 mai 2002, D.G.F.P. a transmis tribunalului o adresă, ale cărei concluzii sunt următoarele:

Tribunalul a luat act de refuzul autorității fiscale de a admite cererile reclamanților și a reținut că motivele acestui refuz nu sunt relevante în cauză. Prin urmare, prin sentințele nr. 784, 785, 786 și 787 din 10 iunie 2002, instanța a anulat acțiunea reclamantului, pe cele ale fundațiilor Larco și D.I. Mangeron și, respectiv, pe cea a societății Larco pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Reclamanții au formulat recursuri, invocând că D.G.F.P. nu s-a pronunțat asupra cererilor lor.

Prin deciziile nr. 263, 264, 265 și 266 din 24 martie 2003, Curtea de Apel Iași a respins recursul fundației Larco, pe cel al reclamantului, pe cel al societății Larco, respectiv pe cel al fundației D.I. Mangeron ca neîntemeiate, confirmând sentințele pronunțate de tribunal.

După modificarea adusă prin

Conform

Reclamanții se plâng de faptul că anularea acțiunilor lor, ca urmare a refuzului autorității fiscale de a îi scuti de plata taxelor judiciare de timbru, i-a lipsit de dreptul de acces la o instanță, astfel cum este acesta garantat de art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele:

Ei denunță din perspectiva aceluiași articol și insuficiența legislației privind taxele de timbru.

Întemeindu-se pe aceeași prevedere, reclamanții susțin o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Ei arată că, prin anularea acțiunilor lor, instanțele au comis grave erori în interpretarea și aplicarea legislației privind taxa judiciară de timbru.

Guvernul invocă o excepție bazată pe lipsa calității de victimă a societății Larco și a fundației D.I. Mangeron.

Guvernul observă că, în temeiul art. 34 din Convenție, Curtea poate fi sesizată cu cereri introduse de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victima unei încălcări de către una dintre Înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție. Guvernul adaugă că, în temeiul art. 35 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Or, în speță, acțiunea soluționată prin

Rezultă, conform afirmațiilor Guvernului, că celelalte două reclamante nu au sesizat instanțele naționale cu astfel de acțiuni și, prin urmare, nu pot pretinde că au calitatea de victimă a unei încălcări a dreptului de acces la o instanță.

Guvernul citează în acest sens Cauza Asociația și Liga pentru protecția cumpărătorilor de automobile Ana Abîd și alți 646 împotriva României, (dec.), nr. 34.746/97, 10 iulie 2001, și invită Curtea să respingă, în temeiul art. 35 § 3 din Convenție, cererea introdusă de aceste două reclamante, pentru incompatibilitate ratione personae cu prevederile Convenției.

Reclamanții nu au prezentat observații asupra acestei chestiuni.

Curtea observă că acțiunile soluționate prin deciziile nr. 265 și 266 din 24 martie 2003 ale Curții de Apel Iași au fost introduse de societatea Larco și, respectiv, de fundația D.I. Mangeron.

Prin urmare, ea apreciază că trebuie să respingă excepția de incompatibilitate ratione personae invocată de Guvern.

Guvernul observă că dreptul de acces la o instanță nu este absolut, ci se pretează la limitări, deoarece, prin însăși natura sa, el impune o reglementare din partea statului. Acesta observă că, potrivit jurisprudenței Curții, o astfel de limitare poate fi și de natură financiară, cu condiția ca ea să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de

Guvernul subliniază și că România nu este singurul stat membru al Consiliului Europei care le solicită reclamanților să plătească taxe de timbru în cauzele civile și comerciale. Guvernul observă că în Polonia, o lege din anul 1967, modificată în 1996, prevede taxe judiciare de timbru ce variază între 5% și 8% din valoarea cererii evaluabile în bani. În Lituania, conform Codului de procedură civilă, reclamanții trebuie să plătească taxe judiciare de timbru în cotă de 5% (prorata), în timp ce în Ungaria o lege din 1990 prevede o cotă de 6% din valoarea solicitată. În Danemarca, reclamantul a cărui cerere depășește 6.000 de coroane daneze trebuie să plătească taxe judiciare de timbru în procent de 2% din valoarea ce depășește această sumă. În cazul în care cauza este deferită instanței în vederea analizării sale, trebuie achitate taxe suplimentare, reprezentând 1/5 din taxele deja plătite. În Austria, taxa de timbru se ridică la 400 EUR, la care se adaugă 1% din suma ce depășește 726 EUR. Guvernul mai observă că în România, după exemplul Norvegiei, Belgiei, Poloniei, Italiei, Lituaniei, Danemarcei sau Austriei, taxele de timbru sunt achitate anticipat. Ele reprezintă contribuții la bugetul de stat în Norvegia, Polonia, Danemarca și Finlanda, contribuții la bugetul Ministerului Justiției în Italia și sunt destinate să acopere cheltuielile de procedură în Lituania.

Guvernul consideră că această practică este conformă art. 6 § 1 din Convenție, avându-se în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții, obligația de a plăti în fața instanțelor civile taxe aferente cererilor cu care acestea sunt sesizate nu poate fi considerată drept o limitare a dreptului de acces la o instanță incompatibilă în sine cu art. 6 § 1 din Convenție (

În plus, Guvernul consideră că obligația însăși de a plăti taxe judiciare de timbru prorata nu este contrară Convenției. Guvernul citează Cauza

Guvernul observă că, în speță, taxele judiciare de timbru erau calculate în temeiul

În ceea ce privește posibilitatea ca reclamanții să fie scutiți de plata taxelor judiciare de timbru în temeiul art. 21 din legea menționată mai sus, Guvernul afirmă că, în conformitate cu informațiile furnizate de Ministerul Finanțelor, în perioada 1995-2002 au fost formulate 2.638 de cereri în acest sens, dintre care 1.450 au fost admise. Sprijinindu-se pe aceleași informații, Guvernul afirmă și că, în perioada menționată mai sus, au fost formulate 211 cereri referitoare la reducerea taxelor de timbru aferente cauzelor civile, dintre care 133 au fost admise parțial sau integral.

Mai mult, Guvernul consideră că această cauză este diferită de

Dimpotrivă, Guvernul consideră că această cauză este similară

Guvernul mai subliniază că un element esențial care a determinat Curtea să constate lipsa încălcării dreptului de acces la o instanță este faptul că dreptul bulgar prevedea posibilitatea de a solicita scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, or legislația românească oferă și ea această posibilitate, în temeiul

Guvernul subliniază că în cauză a fost asigurat un just echilibru între interesul statului de a încasa taxele judiciare de timbru, pe de o parte, și interesul reclamantului de a-și susține cererile în fața instanțelor, pe de altă parte.

De aceea, Guvernul consideră că art. 6 § 1 din Convenție a fost pe deplin respectat de către autoritățile române.

Reclamanții nu au prezentat observații asupra acestei chestiuni.

Curtea observă că cererea cuprinde două laturi: prima se referă la lipsa de acces la o instanță, iar a doua vizează echitatea procedurilor. Însă, având în vedere faptul că instanțele nu au analizat fondul acțiunilor, ci doar le-au anulat, Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat cererea reclamanților referitoare la pretinsa inechitate a procedurilor (vezi

Curtea reamintește că art. 6 § 1 din Convenție îi garantează fiecărei persoane dreptul de a sesiza o instanță cu orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Astfel, acest articol consfințește un „drept la o instanță“, în cadrul căruia dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât un singur aspect.

Cu toate acestea, la fel ca și Guvernul, Curtea admite că, potrivit jurisprudenței sale constante, „dreptul la o instanță“ nu este absolut. El se pretează unor limitări deoarece, prin însăși natura sa, el impune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop. În această privință, Curtea reamintește că ea nu a exclus niciodată ipoteza că interesele unei bune administrări a justiției pot să justifice impunerea unei restricții de natură financiară în accesul unei persoane la o instanță (

În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniază că o limitare a accesului la o instanță nu este conformă art. 6 § 1 decât dacă are un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (

În speță, acțiunile în despăgubiri introduse de reclamanți împotriva unei terțe societăți comerciale au fost anulate pentru neplata taxelor judiciare de timbru (vezi paragrafele 22 și 23 de mai sus).

În ceea ce privește în special obligația de a plăti în fața instanțelor civile o taxă judiciară corespunzătoare cererilor formulate, aceasta nu poate fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la o instanță care ar fi, în sine, incompatibilă cu art. 6 § 1 din Convenție.

Cu toate acestea, Curtea reiterează faptul că valoarea taxelor, apreciată în lumina circumstanțelor unei cauze concrete, inclusiv solvabilitatea reclamantului și faza de procedură în care limitarea respectivă este impusă, sunt factori care trebuie luați în

Curtea observă că, în dreptul român, valoarea taxei judiciare de timbru este calculată sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei. Prin urmare, taxa este proporțională cu suma solicitată de reclamant. În ceea ce privește scopul legitim urmărit, Curtea poate admite că un astfel de sistem urmărește să limiteze cererile de chemare în judecată abuzive și să strângă fonduri pentru bugetul justiției. Prin urmare, trebuie analizat caracterul proporționat al limitării dreptului de acces la o instanță în cauza de față, din cauza valorii taxelor solicitate (vezi,

Curtea nu poate specula cu privire la soluția ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanți și nici cu privire la valoarea despăgubirilor solicitate. Cu toate acestea, ea observă că valoarea taxelor judiciare de timbru solicitate reclamanților era considerabilă în speță, adică mai mult de 5.700 EUR pentru reclamant și mai mult de 85.000 EUR în total pentru reclamante, în timp ce venitul lunar al reclamantului era de circa 112 EUR, iar reclamantele nu desfășurau activitate (vezi paragraful 20 de mai sus).

Este adevărat că sistemul național prevedea pentru persoanele ce nu dispun de resurse suficiente posibilitatea de a obține o scutire de la plata taxei judiciare de timbru. Totuși, Curtea constată că, la data evenimentelor, Ministerul Finanțelor era cel care putea acorda o astfel de scutire (vezi,

Curtea nu contestă că, în cauza de față, spre deosebire de cauzele Weissman și alții și Iorga menționate mai sus, Ministerul Finanțelor nu era parte în procedură și că reclamanții, ca și în cauza Iorga menționată anterior, au făcut uz de posibilitatea de a îi solicita ministerului scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru.

Cu toate acestea, Curtea observă că ministerul le-a respins cererile și că instanțele naționale, anulându-le acțiunile pentru neplata taxelor judiciare de timbru, nu au analizat decizia de refuz, limitându-se la a lua act că motivele acestui refuz nu prezentau relevanță în cauză (vezi paragrafele 22 și 23 de mai sus).

Pe de altă parte, Curtea observă că, la data de 9 mai 2002, acest minister, prin intermediul Direcției generale a finanțelor publice, a respins cererile reclamanților din cauza lipsei „cadrului legislativ pentru a răspunde la cererile de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru“ (vezi paragraful 21 de mai sus). O astfel de declarație nu corespunde cu afirmațiile Guvernului referitoare la numărul cererilor de scutire admise de Ministerul Finanțelor în perioada 1995-2002 (vezi paragraful 44 de mai sus).

În orice caz, Curtea arată că din prevederile dreptului intern nu reiese că refuzul ministerului de a le acorda reclamanților o scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, așa cum s-a întâmplat în speță, ar fi putut face, la data evenimentelor, obiectul unei contestații în fața unei instanțe. Posibilitatea de a contesta în fața instanței deciziile direcțiilor generale ale finanțelor publice nu se referea decât la modalitățile de stabilire a taxelor de timbru (vezi paragrafele 26 și 27 de mai sus). Or, reclamanții susțin, în speță, imposibilitatea de a obține o scutire de la plata acestor taxe.

Prin urmare, Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului conform căruia cauza de față este similară cu cauza

Curtea constată că, în dreptul român,

Având în vedere aceste elemente și după o apreciere globală a faptelor, Curtea apreciază că, în speță, statul nu și-a respectat obligația de a reglementa dreptul de acces la o instanță într-un mod care să corespundă cerințelor art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Din perspectiva art. 8, 10 și 17 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului și de atingerea adusă reputației lor, din cauza executării unei hotărâri ce fusese suspendată.

Curtea constată că aceste capete de cerere sunt direct legate de cel analizat din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție și le declară admisibile. Ținând cont de concluziile sale referitoare la această prevedere, expuse la paragrafele 67 și 68 de mai sus, și în măsura în care nu poate specula cu privire la soluția ce sar fi putut da cererilor formulate de reclamanți, Curtea apreciază că nu este cazul să analizeze separat temeinicia lor.

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamanții solicită în total suma de 20.951.919 EUR cu titlu de daune materiale („despăgubiri materiale“ și „despăgubiri contractuale“) și suma de 14.346.081 EUR cu titlu de daune morale.

Reclamantul mai precizează că „este imperativ să fie plătiți următorii specialiști naționali și internaționali: douăzeci de inventatori, douăzeci de cercetători științifici și opt inventatori din Uniunea Europeană“.

Guvernul consideră că cererile formulate nu respectă cerințele art. 60 § 2 din Regulament, având în vedere că ele nu sunt detaliate și nu sunt însoțite de niciun document justificativ relevant.

Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins și încălcarea denunțată și că, prin urmare, aceste cereri trebuie respinse.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul observă că reclamanții nu își susțin prejudiciul pretins.

Guvernul subliniază că în cauza Weissman și alții menționată mai sus, Curtea a statuat că stabilirea unei încălcării constituie o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral, după ce a constatat existența a două încălcări, și anume pe cele ale art. 6 § 1 din Convenție și pe cea a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, Guvernul invită Curtea să respingă cererile reclamanților - în temeiul art. 41 din Convenție - ca neîntemeiate și excesive.

Curtea observă că, în speță, singurul fundament ce trebuie reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în faptul că reclamanții nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanță pentru a solicita despăgubiri, încălcându-se art. 6 din Convenție.

Pe baza elementelor de care dispune, ea consideră că reclamanții nu au demonstrat că prejudiciul material pretins este efectiv rezultatul anulării acțiunilor din cauza neplății taxei judiciare de timbru (vezi,

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea acceptă că este posibil ca reclamanții să fi suferit o frustrare din cauza anulării acțiunilor lor. Statuând în echitate, ea le acordă împreună suma de 2.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Reclamanții nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speță, Curtea nu le acordă reclamanților nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră potrivit ca valoarea majorărilor de întârziere să fie stabilită în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că nu se impune analiza temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 8, 10 și 17 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.