ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2635/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.04.2021 pe rolul Curții de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea, în parte, a Deciziei FGA nr. 25857/23.03.2021, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 4.183,68 RON reprezentând penalități de întârziere și 588,10 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 769/06.03.2015 pronunțată de Judecătoria Călărași în dosarul nr. x/2015, precum și plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1166 din data de 06 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1166 din data de 06 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020.

Prin Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, Înalta Curte a stabilit, printre altele, că acele creanțe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, sunt creanțe de asigurare.

Unul dintre considerentele valorificate în susținerea dezlegării la care ne-am referit mai sus este redat la pct. (124) din Decizia nr. 29/2020 și privește următorul aspect:

"Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural - "creanțe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate acestea creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare".

Așa cum se poate observa, acest considerent conține la rândul său o dezlegare distinctă: aceea că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă astfel creanțe de asigurare.

Cu alte cuvinte, Decizia nr. 29/2020 nu dezleagă doar problemele de drept la care se face referire prin dispozitiv, ci și alte probleme, care deși nu au făcut obiectul sesizării, au necesitat o dezlegare menită să susțină ulterior dezlegările date prin dispozitiv.

Chiar dacă s-ar reține că potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ. sunt obligatorii doar dezlegările date prin dispozitiv, iar nu și cele din cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 29/2020, forța dezlegărilor date de instanța supremă prin considerentele unei decizii pronunțată în procedura reglementată de art. 519 C. proc. civ., face ca aceste dezlegări să fie cel puțin principii călăuzitoare.

Or, în speță, respingând contestația formulată pe motiv că penalitățile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanța de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei ICCJ nr. 29/2020 și a încălcat totodată dispozițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Concluzionând, recurenta-reclamantă solicită să se dea eficiență juridică dezlegării date prin considerentul de la punctul (124) din Decizia ICCJ nr. 29/2020 și să se rețină că penalitățile de întârziere aferente unei creanțe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA, și reprezintă creanțe de asigurare.

În continuare, recurenta-reclamantă susține că hotărârera recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Prin considerentele expuse la pag. 11 din Hotărârea recurată, instanța face trimitere la prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 și reține că penalitățile de întârziere nu se încadrează în categoria creanțelor născute dintr-un contract de asigurare, ignorând faptul că A. a contestat decizia FGA atât sub aspectul neacordării penalităților de întârziere, cât și sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanțe de asigurări toate creanțele care rezultă dintr-un contract de asigurare.

Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, și, prin urmare, nu reprezintă creanțe de asigurare.

În continuare, recurenta-reclamantă apreciază că acest argument este eronat și că a fost formulat cu ignorarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Sub un prim aspect, este de precizat faptul că polița de asigurare RCA în legătură cu care a fost formulată cererea de plată adresată Fondului a fost valabilă în perioada 08.05.2013- 07.05.2014, și că din această perspectivă sunt incidente în cauză prevederile Normei aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Sub un al doilea aspect, precizează faptul că potrivit art. 1 alin. (3) din această Normă, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 și în prezenta normă.

Art. 1 alin. (3) - Condițiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, și de prezenta normă.

Astfel, toate cele trei categorii de creanțe - despăgubirile, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată - sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA și rezultă deci din contractul de asigurare.

În aceste condiții, face trimitere la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 215/2015, și solicită să se observe că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA.

Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări reprezintă creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

Faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment, nu schimbă cu nimic datele problemei. Independent de existența sau inexistența unei culpe, aceste categorii de creanțe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și tocmai de aceea reprezintă creanțe de asigurare.

Raportându-ne la definiția prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se observă cum criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare este reprezentat de faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, iar nu de eventuala culpă, sau lipsă de culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Nicăieri în cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nu se face vorbire despre eventuala culpă, sau despre lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment și nicăieri nu se prevede faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asiguratului aflat în faliment.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține că hotărârera recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Analizând trimiterile făcute de A. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța a reținut că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Or, potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015, Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale.

Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta Ie-a achitat din resursele sale.

Așa cum se poate observa, cele două texte vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilitățiile sale dobânzi și/sau cheltuieli, și că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul ar fi plătit aceste sume (dobânzi și cheltuieli) ca urmare a unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.

Ca și instituție de drept civil, subrogația reprezintă posibilitatea celui care a despăgubit pe asigurat de a se subroga în drepturile acestuia împotriva celui răspunzător de producerea daunei.

În același sens sunt și dispozițiile art. 2210 C. civ. potrivit cărora, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

Așa cum se poate observa, subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în cazul speță, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. O eventuală culpă a celui care dorește să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării.

Deci, contrar interpretării date de instanța de fond, prevederile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment (că împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie.

În continuare, recurenta-reclamantă susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita înțelegere a normelor de drept invocate prin contestație.

În cuprinsul hotărârii, instanța face trimitere la dispozițiile art. 2214 C. civ. și menționează că noțiunea de "despăgubire" ce decurge din contractul de asigurare echivalează cu "pierderea suferită de o persoană ca urmare a producerii riscului asigurat".

Art. 2214 C. civ. menționează că:

"în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite."

Cu toate acestea, instanța a pronunțat soluția de respingere a contestației cu nesocotirea împrejurării că, pentru acest tip de spețe, legiuitorul a decis să adopte legi și norme speciale care reglementează situații specifice în materia asigurărilor.

Astfel, C. civ., în particular art. 2.214, reprezintă norma generală de la care derogă norma specială, și anume Norma aprobată prin Ordinul CSA 14/2011.

În plus, art. 2.213 C. civ. prevede că:

"Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale".

Prin urmare, așa cum s-a arătat, din contractul de asigurare nu decurge doar despăgubirea, adică suma de bani necesară pentru acoperirea daunelor morale și materiale astfel cum a reținut prima instanță, ci inclusiv penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată (potrivit art. 37 și art. 26 lit. d) din Normă).

Or, din moment ce Fondul este obligat la plata creanțelor de asigurări către creditori, atunci, în mod implicit, acesta este obligat și la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată ce își au originea în acele creanțe.

Hotărârea recurată este contrară dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată.

Referitor la chestiunile deduse judecății în litigiul purtat între A. și B., este dincolo de orice îndoială că instanță de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurătorul RCA.

În aceste condiții, aflându-ne în prezența unei hotărâri judecătorești - act jurisdicțional care impune o dublă relativitate, a efectelor obligatorii și a autorității lucrului judecat -, Fondul este ținut să respecte dezlegările și dispozițiile statuate prin aceasta fără a mai putea pune în discuție problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată.

A permite Fondului să repună în discuție natura juridică a sumelor acordate prin sentința civilă nr. 769/2015, pronunțată de Judecătoria Călărași în Dosarul nr. x/2015, echivalează cu o ignorare sau cu o negare a relativității efectelor acestei hotărâri judecătorești, deci cu o încălcare a prevederilor art. 435 C. proc. civ.

Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale.

Instanța de fond a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc. Există două aspecte acceptate de către ambele părți și care nu fac obiectul disputei din prezenta cauză:

- faptul că despăgubirea datorată de asigurătorul RCA este o creanță de asigurare;

- faptul că penalitățile de întârziere sunt un accesoriu prevăzut pentru neplata la termen a despăgubirii datorată de asigurătorul RCA.

În aceste condiții, făcând aplicarea principului accesorium sequitur principale, rezultă că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată au același regim juridic ca și creanța principală pe care o însoțesc (despăgubirea). Deci sunt și ele tot creanțe de asigurare.

În final, recurenta-reclamantă invocă temeinicia pretențiilor prin care solicită obligarea FGA la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

Odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume.

Prin urmare, solicită admiterea contestației așa cum a fost formulată, anularea în parte a deciziei contestate și obligarea FGA la plata penalităților de întârziere în cuantum de 4.183,68 RON și 588,10 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 769/2015 pronunțată de Judecătoria Călărași în Dosarul nr. x/2015.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea, în parte, a Deciziei FGA nr. 25857/23.03.2021, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 4.183,68 RON reprezentând penalități de întârziere și 588,10 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 769/06.03.2015 pronunțată de Judecătoria Călărași în dosarul nr. x/2015, precum și plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că, suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte pe de o parte constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii și care să atragă incidența acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect se invocă încălcarea dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020, precum și încălcarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 4 alin. (3) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă, iar analiza criticilor formulate va fi realizată prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizații, despăgubiri și prime, prevăzute în definiția creanței de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanței de asigurare principale, care are natura unei creanțe de asigurare.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile recurentei-reclamante solicitate sub forma penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraților din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanțelor de asigurări, reprezentând obligații civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, și anume înscrierea creanței la masa credală.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu constituie creanțe de asigurări în înțelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliți, obligațiile Fondului fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale, precum și cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuție nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., reținute, de altfel, și de către judecătorul fondului, care stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și a considerentelor reținute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum și cheltuielile de judecată generate de reținerea de către instanță a culpei procesuale în generarea litigiului soluționat.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25857/23.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1166 din 6 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2022.