ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5935/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Spitalul Județean de Urgență Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pâtâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 6145/23.05.2017 emise de acesta și obligarea lui la plata sumei de 2699.89 RON, reprezentând prestații medicale acordate numitului A., plus dobânda legală aferenta acestei sume, începând cu data acordării îngrijirilor medicale și până la data plații efective.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4512 din 22 noiembrie 2017, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia nr. 6145/23.05.2017 emisă de pârât și, în consecință, l-a obligat pe acesta la plata către reclamant a sumei de 2699,89 RON reprezentând contravaloare prestații medicale, cu dobânda legală începând cu data acordării îngrijirilor medicale și până la plata efectivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat situația de fapt și a susținut, în esență, că hotărârea atacată este data cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) Legea nr. 503/2004.

Potrivit recurentului, creanța pe care o are spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare, Fondul efectuează plăți din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări - deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează a fi plătite din disponibilitățile Fondului conține creanțele de asigurare solicitate.

Definițiile de "creditor de asigurare", respectiv "creanță de asigurare" se raportează însă la o situație premisă, și anume falimentul asigurătorului și intervenția Fondului pentru protecția acestei categorii speciale reglementată de lege, a creditorilor de asigurări.

Potrivit conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt creditori de asugurare: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia.

Or, este evident, în opinia recurentului, că unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care aceste creanțe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Textul reprezintă o transpunere a Directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, transpusă în legislația noastră, care definea "creanța de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate, având drept direct de acțiune împotriva societății de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate anterior, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operațiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanțe de asigurare. Acest text a fost preluat în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II).

Astfel, potrivit art. 268 alin. (1) lit. g) din această Directivă:

"creanța de asigurare" înseamnă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la articolul 2 alin. (3) literele (b) și (c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute (...).

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului, este absolut necesar că suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de unitățile medicale, ce au un drept de creanță izvorât dintr-o dispoziție legală, care privește exclusiv autorul evenimentului ce a provocat o vătămare corporală unei alte persoane care a beneficiat de servicii medicale (cheltuieli de spitalizare și tratament medical) furnizate de către o unitate medicală.

Recurentul face trimitere și la dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, care prevăd că persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicală acordată.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenței valabile a unui contract de asigurare, facultative și/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice, care în opinia noastră reprezintă/pot reprezenta creanțe chirografare și nu de asigurări.

Mai mult, înseși creanțele deținute de Fond au fost catalogate drept creanțe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziție expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanțelor de asigurare definite expres și limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Or, se poate observa că aceste definiții și stabilirea atât a creanței de asigurare cât și a calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asigurați sau beneficiarii asigurărilor și asigurători ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care Fondul le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizații de asigurare ci, creanțe de asigurare.

Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelate creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înțeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înființată ca instituție de drept public ca ultim resort de a obține despăgubiri, rezultă și din dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat și pentru creditorii de asigurări ale căror creanțe depășesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

În continuare, recurentul a susținut că unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Între fapta conducătorului auto vinovat de producerea accidentului și cheltuielile efective făcute în asigurarea asistenței medicale nu există o relație cauzală directă, prejudiciul pretins de Spitalul Clinic de Urgență Sf. Spiridon Iași fiind consecința acordării asistenței și a îngrijirilor medicale către persoana vătămată, în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, și nu urmarea directă a accidentului rutier.

Mai mult, unitatea medicală nu se încadrează nici măcar în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-și recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, așa cum de altfel se reține și în hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii la care vom face referire într-o secțiune separată. Prin urmare, unitatea medicală are obligația de a acorda îngrijiri medicale exclusiv în baza contractului de asigurare medicală, cheltuielile fiind decontate de Casa de asigurări de sănătate.

Nu există temei legal în baza căruia unitățile medicale să poată acționa direct asigurătorul. Această cerere ar fi respinsă ca fiind o acțiune fără calitate procesual activă.

Unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acționa la instanța civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producerea accidentului, adică pe asiguratul RCA, așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Astfel, a precizat că nici asigurătorul de răspundere civilă auto nu face parte din categoria vizată de dispozițiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistența medicală acordată.

Or, în baza art. 320 din Legea nr. 95/2006, unitățile spitalicești vor putea obține (în măsura în care dovedesc că suma respectivă a fost decontată de Casa de asigurări de sănătate) o creanță ce nu reprezintă creanța de asigurări (noțiune definită explicit, așa cum am arătat, de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015), ci o creanță împotriva persoanei vinovate de producerea vătămării, care însă nu deține o creanță de asigurare.

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 reglementează expres posibilitatea creditorilor de asigurări de a obține plata creanțelor de asigurări atât prin procedura administrativă pe baza căreia se pot adresa Fondului, cât și prin înscrierea la masa credală, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, inclusiv pentru suma ce depășește plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege, în timp ce creanțele ce nu reprezintă creanțe de asigurări pot fi obținute doar pe calea procedurii insolvenței.

Așadar, unitatea medicală nu este îndreptățită să solicite direct despăgubiri de la Fond, urmând procedura necontencioasă de plată în fața Fondului, decât dacă are calitatea de asigurat.

Sub acest aspect, se disting două situații:

- unitatea medicală urmează procedura administrativă de plată reglementată de art. 11-18 din Legea nr. 213/2015, procedură necontencioasă, fără a anexa la cererea de plată un titlu executoriu;

- unitatea medicală urmează procedura administrativă de plată reglementată de art. 11-18 din Legea nr. 213/2015, procedură necontencioasă, anexând la cererea de plată un titlu executoriu - reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu asigurătorul în faliment.

În prima situație, atâta timp cât unitățile medicale nu pot acționa în mod direct asigurătorul (cerere de despăgubire/acțiune în pretenții civile), acestea putându-se constitui doar ca parte civilă în procesele penale împotriva autorului prejudiciului, este evident că nu se pot adresa cu cerere de plată direct la Fond sau o astfel de cerere de plată ar fi respinsă pentru că petentul nu îndeplinește cerințele Legii nr. 213/2015 privitoare la calitatea de creditor de asigurare și a celei de creanță de asigurare.

În cea de-a doua situație, și anume cea în care unitatea medicală se adresează cu cerere de plată la Fond, atașând un titlu executoriu obținut contra asigurătorului în faliment, învederăm instanței că Fondul nu are/nu a avut calitatea de parte responsabilă civilmente în dosarul penal, obligațiile stabilite în sarcina asigurătorului nefiind opozabile Fondului.

În acest sens, a făcut trimitere la Decizia nr. 26/2017, prin care, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii, în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că Fondul nu poate avea calitate de parte responsabilă civilmente.

Cu alte cuvinte, titlul executoriu poate fi transmis Fondului, în vederea verificării acestuia și după caz, a valorificării acestuia, dacă sumele sunt datorate de Fond, prin îndeplinirea cerințelor din legislația specifică activității Fondului, conform art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 și nicidecum doar pentru că asigurătorul a fost obligat la plata în favoarea unui prestator și/sau furnizor de servicii (în cazul de față unitatea medicală).

În condițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva asigurătorului. Legea folosește sintagma suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare și extrajudiciare și a măsurilor de executare silită, deci inclusiv a acțiunilor civile în procesele penale. Toate aceste acțiuni vor înceta la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014, fiind evident că, prin forța împrejurărilor (falimentul asigurătorului) aceste acțiuni nu vor mai putea fi reluate.

În acest context, se consideră a fi absurd pentru o instituție ale cărei reglementări specifice prevăd imperativ faptul că petentul (potențialul creditor de asigurare) trebuie să urmeze o procedură administrativă necontencioasă - amiabilă - pentru a putea beneficia de sumele cuvenite, să fie acceptat ca și creditor de asigurare (deținător de creanță de asigurare) unitatea medicală doar în situația în care este parte civilă într-un dosar penal și obține un titlu executoriu împotriva asigurătorului, dosar în care Fondul nu are nicio calitate, fără a avea posibilitatea de a urma doar procedura - prealabilă în fața Fondului.

În acest sens, a a făcut referire și la Decizia nr. 80/2017 a Curții Constituționale.

Totodată, a arătat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție (Complet RIL), prin Decizia nr. 22/2017, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, și a stabilit după cum urmează:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat în cadrul unității medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situațiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau și-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părților.

În interpretarea și aplicarea acelorași dispoziții legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părților.

Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conținut (obiect, valabilitate, drepturi și obligații ale părților) este reglement de Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident și care au legătură cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul în calitate de contractant despăgubește "eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară conform prescripțiilor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.

Dispoziția este menținută de Norma ASF nr. 23/2014, la art. 50 alin. (1) pct. d), dispozițiile legale menționate având incidență în funcție de data producerii evenimentului rutier.

Plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din noul C. civ., și în niciun caz unității medicale.

Astfel, din lectura textului reiese faptul că legiuitorul a creat o excepție de despăgubire în ceea ce privește societatea de asigurare fără să excludă instituția răspunderii delictuale care se aplica în continuare pentru persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Prin urmare, contractul de asigurare de răspundere civilă auto acoperă cheltuielile prilejuite de accident cu excepția celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, plata acestora făcându-se însă în condițiile art. 2226 noul C. civ., așa cum am menționat mai sus.

Așadar, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de spitale. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Spitalul Județean de Urgență Brașov a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrartiv cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 6145/23.05.2017 și obligarea pârâtului la plata sumei de 2699.89 RON, reprezentând prestații medicale și dobânda legală cuvenită.

Curtea de Apel București a admis e cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată și a obligat pârâtul la plata sumei de 2699,89 RON reprezentând contravaloare prestații medicale și dobânda legală solicitată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Instanța de contraol judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului referitoare la faptul că intimatul nu nu are calitatea de creditor de asigurare.

Din această perspectivă sunt relevate prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 conform cărora, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, se reține că prin sentința penală nr. 68/20.05.2015 pronunțată de Judecătoria Târgu Secuiesc în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă la data de 15.10.2015 prin decizia penală nr. 692 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, s-a recunoscut Spitalului Județean de Urgență Brașov calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate A., ca urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul B., asigurat de răspundere civilă societatea C. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.

În aceste condiții, rezultă cu evidență că Spitalul Județean de Urgență Brașov are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, în conformitate cu care creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului",

De asemenea, aceeași definiție a creanței de asigurare se prevede și în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just prima instanță a reținut că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acțiunea civilă exercitată de Spitalul Județean de Urgență Brașov pretențiile acestuia în cuantum de 2699,89 RON, în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoane vinovate de producere a accidentului.

Așa fiind, rezultă că despăgubirea solicitată reprezintă o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută și sancționată ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului, întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

Se observă că în materie penală este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege.

Astfel, ambele posibilități juridice conferă părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Judecătoria Târgu Secuiesc în dosarul nr. x/2012, care în soluționarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul Județean de Urgență Brașov este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății C. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

În temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Județean de Urgență Brașov este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Așa fiind, refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraților de aproba cererea de plată pentru suma reprezentând cheltuieli de spitalizare este nelegală.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 4512 din 22 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2020.