ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 592/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 2464/02.11.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 2312,5 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2312,5 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016, precum și obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 10.03.2017, reclamanta a formulat excepție de neconvenționalitate, prin care a solicitat înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 motivat de faptul că respectiva normă juridică aduce atingere în substanța sa "dreptului la un bun", astfel după cum acesta este garantat de articolul 1 Protocolul nr. 1 din Convenție. În subsidiar, a solicitat acceptarea argumentelor de ordin convențional expuse în interpretarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în acord cu garanțiile și drepturile prevăzute de Convenție și anume în sensul că plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 de RON per creanță de asigurare, iar nu per creditor de asigurare.

La data de 15.05.2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a depus note de ședință prin care a invocat excepția tardivității formulării criticilor privind neconvenționalitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, excepția inadmisibilității invocării unor motive de nelegalitate a deciziei contestate fundamentate pe neconvenționalitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, iar pe fond a apreciat că susținerile reclamantei referitoare la neconvenționalitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 sunt netemeinice.

Prin sentința civilă nr. 2245 din 12 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția tardivității invocării motivelor de neconvenționalitate, ca neîntemeiată, s-a respins excepția inadmisibilității invocării motivelor de neconvenționalitate, ca neîntemeiată, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a dispus anularea Deciziei FGA nr. 2464/02.11.2016 și obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate, s-au respins, în rest, pretențiile formulate ca neîntemeiate și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.780,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 2245 din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1 Recurenta-reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare:

- înlăturarea considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilitățile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, asa incat în cauză nu a fost încălcat principiul neretroactivitatii legii, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că legea aplicabilă în timp obligației legale de garanție aflate în sarcina FGA este reprezentată de Legea nr. 136/1995;

- înlăturarea considerentelor conform cărora plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat per contract de asigurare, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că plafonul de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este instituit per creanță de asigurare;

- înlăturarea considerentelor referitoare la netemeinicia excepției de neconvenționalitate a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că se impun a fi înlăturate de la aplicare în cauză dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că aduc atingere în substanța sa "dreptului la un bun", astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- înlăturarea considerentelor conform cărora principiul contributivității și Directiva 2009/102/CE au fost respectate, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că principiul contributivității și Directiva 2009/102/CE au fost încălcate;

- casarea în parte a sentinței civile și, rejudecând cauza, obligarea intimatului FGA, în principal, la efectuarea plății sumei de 2312,5 RON pretinse, iar, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2312,5 RON aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016;

- obligarea intimatului FGA la plata către recurenta A. a cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

Astfel, a apreciat recurenta că raționamentul instanței de fond expus cu ocazia soluționării problemei de drept privind legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății este greșită dintr-o dublă perspectivă, respectiv presupusa inexistență a unui conflict de legi în timp, care reiese implicit din maniera de motivare a instanței și identificarea greșită a legii aplicabile în speță ca fiind legea în vigoare la data falimentului B., aspect coroborat cu data depunerii cererii administrative de acordare a despăgubirii.

Or, din punctul de vedere al recurentei, existența conflictului de legi în timp este evident întrucât, pe de o parte, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995, un asigurat își poate valorifica creanța integral, iar, pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, un asigurat își poate valorifica creanța doar în limita unui plafon de 450 000 RON.

Recurenta a arătat că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, falimentul B. neprezentând relevanță sub acest aspect, actul normativ aplicabil raportului juridic principal, contractul de asigurare, și raportului accesoriu de garantare, fiind Legea nr. 136/1995.

În opinia recurentei, aplicarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015 în litigiul pendinte încalcă principiul constituțional al neretroactivității legii civile.

A mai susținut recurenta-reclamanta că instanța de fond a considerat în mod greșit că plafonul maxim al despăgubirilor de 450000 RON este reglementat per contract de asigurare și nu per creanță.

Cu privire la nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a conchis asupra excepției de neconvenționalitate a dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, creându-se și o stare de discriminare nejustificată între asiguratorii CASCO și ceilalți creditori de asigurări care dețin creanțe similare.

Recurenta-reclamantă a invocat și nelegalitatea considerentelor sentinței privitoare la neîncălcarea principiului contributivității și a Directivei 2009/102/CE.

A mai criticat soluția de obligare a FGA la soluționarea pe fond a cererii de plată, solicitând obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, întrucât, în opinia sa, Fondul stabilind că obiectul cererii de plată este o creanță certă, lichidă și exigibilă și doar ulterior putând conchide că această creanță nu poate fi admisă la plată pentru unicul motiv că depășește plafonul de 450000 RON.

În fine, recurenta a susținut și nelegalitatea soluțiilor din dispozitiv prin care s-au admis în parte cererile A. și FGA de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanță, susținând că, urmare a admiterii recursului astfel cum a fost formulat de către reclamantă, se impune și casarea soluției primei instanțe prin care cheltuielile de judecată suportate de A. au fost acordate în parte de judecătorul fondului.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că acesta a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a A. conform Legii nr. 213/2015.

Astfel, arată că FGA a considerat contestatoarea ca unic creditor de asigurare, în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditoarea subrogându-se în drepturile persoanei păgubite, definite ca și creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, solicitând prin cererea de plată suma ce i se cuvenea din disponibilitățile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor impuse de acest act normativ.

În aceste condiții, în opinia recurentului, contestatoarea a formulat cerere de plată la FGA ca și creditor de asigurare, în condițiile și limitele Legii nr. 213/2015, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Cu privire la acest aspect, a susținut recurentul-reclamant că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Sub un prim aspect, interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A. adaugă la lege, alături de enunțarea unor texte din actul normativ menționat a invocat și hotărârile judecătorești prin care s-a statuat în mod definitiv că: FGA nu preia funcțiile unui asigurator, procedura de efectuare a plăților din disponibilitățile FGA este una specială reglementată de Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silită a FGA pentru titlurile executorii obținute de petent împotriva asiguratorului B. întrucât legea reglementează procedura de urmat pentru obținerea sumelor cuvenite din disponibilitățile acestuia; FGA nu are calitatea de asigurator, nu se subrogă în drepturile și obligațiilor aflate în faliment, FGA nu are nicio obligație comună cu un asigurator, invocând în acest sens și Decizia nr. 80/2017 a Curții Constituționale.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înființării FGA, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului protecției prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, în opinia recurentului, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment.

În fine, a susținut că în mod greșit prima instanță a înlăturat susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ambii recurenți părți au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă litigantă.

Prin răspunsurile la întâmpinări, recurentii au solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinări ca neîntemeiate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 16 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a acordat un nou termen de jdeucată la data de 29 ianuarie 2020.

La termenul din data de 29 ianuarie 2020 judecarea cauzei a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din 3 februarie 2021, cauza a fost repusă pe rol, la cererea recurentei-reclamante, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțându-se prin Decizia nr. 29/02.03.2020 asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Pârâtul F.G.A. a emis decizia nr. 2464/02.11.2016 prin care a respins cererea de plată nr. x/15.03.2016 formulată de A. S.A., invocând dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

În argumentarea soluției a fost reținut în mod exclusiv faptul că, în privința reclamantei, (care reprezintă un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

În acest context, instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 2464/02.11.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 2312,5 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2312,5 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016, precum și obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, ambele părți litigante formulând critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate și rezumate după cum urmează:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speță este supusă dispozițiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici vizând greșita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare;

- critici vizând modalitatea de soluționare a aspectelor de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015;

- nerespectarea principiului contributivității;

- critici privind incidența procedurii falimentului asigurătorului B. în privința modului de soluționare a prezentei cereri de plată.

Instanța de control judiciar constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esență, argumentația recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții suspensive (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Art. 20 din această Normă prevede că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede că "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA.

Totodată, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant și, deși despăgubirile solicitate își au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esențial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul nașterii raportului juridic litigios de drept administrativ.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta.

Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

În acest sens sunt și considerentele de la pct. 15 din Decizia Curții Constituționale nr. 578/2016 (prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015):

"Curtea constată că analiza modului de redactare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu evidențiază probleme care să pună în discuție respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs și produce efecte juridice exclusiv în domeniul său temporal de acțiune (27 iulie 2015 - prezent), fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare".

Concluzionând, instanța de control judiciar reține că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (10.03.2016).

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, instanța de control judiciar constată că în cauză este incidentă Decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum va fi prezentată în continuare în cadrul analizării recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la nelegalitatea deciziei atacate ca urmare a nerespectării principiului contributivității, precum și a celor privitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susținerea acestor critici erau subsumate susținerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calității de creditor de asigurare a societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În ceea ce privește criticile referitoare la neconvenționalitatea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că deține o creanță (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depășit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiții, prin maniera de interpretare a legii substanțiale, instanța de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reține că existența în sine a plafonului de 450.000 RON nu reprezintă încălcarea dreptului la un "bun", cu condiția ca acest plafon să nu aducă atingere substanței dreptului de despăgubire. Așadar, instituirea unui plafon în cadrul căruia să fie exercitată obligația de garantare de către Fond nu poate fi privită ab initio ca o afectare a dreptului de proprietate asupra bunului/creanței reclamantei.

Totodată, în cauză, pretinsa neconvenționalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susținută de reclamantă prin raportare la conținutul textului de lege, ci la interpretarea și punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât, context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică, neputând conduce la o altă soluție decât cea de reformare parțială a soluției instanței de fond.

Înalta Curte nu poate reține nici incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul invocat de recurenta-reclamantă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Amintește Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Or, a invocat acest motiv de casare prin raportare la soluția de obligare a FGA la soluționarea pe fond a cererii de plată, care nu reprezintă o neregularitate procedurală în sensul dispozițiilor antereferite.

În fine, referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că argumentele de ordin critic formulate de reclamantă prin memoriul de recurs nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinței atacate.

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. și recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 2245 din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.