ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4193/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 ianuarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 9 mai 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat: (i) anularea Deciziei nr. 3296 din 27.12.2016, emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată nr. x din 10.03.2016; (ii) obligarea pârâtului la plata sumei de 5123,98 RON, reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul Casco; (iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2780 din 30 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2780 din 30 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat în mod greșit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului, cauzei pendinte fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015. În speță există un evident conflict de legi în timp, întrucât, potrivit Legii nr. 136/1995, un asigurat își poate valorifica creanța integral, iar potrivit Legii nr. 213/2015, acest drept este limitat la maxim 450.000 RON. A arătat recurenta că raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut la același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA de către asigurătorul B., întrucât raportul de garantare este accesoriu celui de asigurare, iar FGA este chemat să repare un prejudiciu aferent anului 2014, anterior falimentului B.. A susținut recurenta-reclamantă că publicarea falimentului B. nu reprezintă decât momentul la care raportul de garantare a devenit eficace, ca urmare a îndeplinirii condițiilor referitoare la producerea evenimentului asigurat și intrarea asigurătorului în faliment. De asemenea, nici data depunerii cererii de plată nu poate constitui momentul nașterii raportului de garantare, întrucât cererea poate fi formulată tocmai datorită preexistenței raportului de garantare. Chiar dacă cererea de plată a fost depusă în condițiile Legii nr. 213/2015, a apreciat reclamanta că trebuie făcută diferențiere între legea aplicabilă raportului de drept substanțial (raportul de garantare) și legea aplicabilă raportului de drept procesual (procedura de soluționare a cererii de plată), iar Legea nr. 213/2015 nu guvernează raportul juridic de drept substanțial. În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanța de fond cu aplicarea eronată a dispozițiile art. 6 alin. (1), (2) și (5) din C. civ. și a art. 15 alin. (2) din Constituție. Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 1593-1597 și art. 2210 C. civ. În esență, reclamanta a susținut nelegalitatea considerentelor prin care instanța de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON se aplică pe întreg portofoliul de creanțe al asigurătorului CASCO, iar nu pe fiecare creanță de asigurare în parte. A apreciat reclamanta că prima instanță a interpretat în mod eronat efectele produse de instituția subrogației, prevăzute de art. art. 1593-1597 și 2210 C. civ., întrucât A. nu poate fi privită ca un unic creditor de asigurare, ci acționează din poziția fiecărui asigurat în drepturile căruia s-a subrogat, reprezentând în relația cu Fondul tot atâția creditori de asigurări care au fost despăgubiți de reclamantă. Conform regulilor subrogației, A. beneficiază de toate garanțiile și accesoriile creanțelor creditorilor plătiți, iar înlăturarea societăților de asigurare de la efectele instituției subrogației reprezintă o excepție care trebuie reglementată în mod expres prin lege. Recurenta-reclamantă a apreciat că, într-o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON nu poate fi extins și în privința persoanelor care s-au subrogat în drepturile mai multor persoane păgubite, ci este aplicabil exclusiv categoriilor de creditori de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ indicat. Ca atare, recurenta a considerat că interpretarea pe care pârâtul FGA a făcut-o cu privire la dispozițiile legii este eronată, întrucât adaugă la lege și este inconsecventă, atât timp cât Fondul a recunoscut anterior calitatea A. de persoană care se subrogă în drepturile persoanei păgubite. Neîntemeiate sunt, în opinia recurentei, și considerentele instanței de fond privitoare la procedura falimentului asigurătorului B., respectiv la necesitatea interpretării unitare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și Legii nr. 85/2014, acestea fiind străine de obiectul cauzei. Concluziile instanței de fond nu țin cont de mecanimsul subrogației, respectiv de împrejurarea că A. nu se adresează FGA în nume propriu, astfel încât cererile de plată formulate de A. nu pot fi privite unitar, cu consecința cumulării valorii lor până la limita maximă de 450.000 RON. O altă critică adusă sentinței recurate se referă la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO, reclamanta susținând că, prin maniera de interpretare a legii, a fost privată de proprietatea sa asupra dreptului de creanță izvorât din subrogația legală. Printr-un alt set de argumente, recurenta-reclamantă a criticat respingerea cererii sale de obligare directă a pârâtului FGA la plata sumei pretinse prin cererea de plată, apreciind că au fost încălcate prevederile art. 13, 14 și 16 din Legea nr. 213/2015 și art. 18 din Legea nr. 554/2004. A susținut recurenta că pârâtul FGA analizează cererile de plată într-o singură etapă, pronunțând o singură decizie. În cauză, pârâtul FGA nu a invocat în respingerea cererii de plată decât depășirea plafonului maxim de despăgubire, ceea ce înseamnă că, fie a verificat celelalte condiții și a constatat că sunt îndeplinite, fie a renunțat/a pierdut dreptul de a invoca alte motive de respingere, cererea fiind soluționată pe fond. În raport de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a invocat caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ, instanța de judecată având posibilitatea să reformeze decizia atacată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la aplicarea Legii nr. 213/2015 în raportul juridic dedus judecății, intimatul-pârât a susținut că dreptul recurentei la despăgubire este izvorât din contractul Casco încheiat cu asiguratul său și nu din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA. Susținerile recurentei-reclamante referitoare la nașterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliței RCA sunt contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că acest drept se naște la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență. În acest sens, intimatul-pârât a făcut trimitere și la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 578/2016. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 1593-1597 și art. 2210 C. civ., intimatul-pârât a apreciat, în esență, că prima instanță a făcut o corectă interpretare a acestor texte de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în fața instanței de fond, valorificate în cuprinsul sentinței recurate, cu privire la aplicarea plafonului maxim de despăgubire per creditor de asigurare și cu privire la scopul constituirii Fondului, subliniind că acesta nu preia funcțiile și obligațiile asigurătorului falit din contractul de asigurare, obligația legală de garantare ce incumbă Fondului nefiind aceeași cu obligația asigurătorului de despăgubire a asiguraților. A susținut intimatul-pârât că reclamanta A. nu devine creditor de asigurare pentru fiecare dintre creanțele preluate prin subrogație de la asigurații săi CASCO, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, astfel fiind înscrisă și în tabelul creditorilor, întocmit de lichidatorul judiciar în procedura falimentului. Atât timp cât în procedura falimentului, reclamanta reprezintă un singur creditor, la fel trebuie considerată și în procedura administrativă. În ceea ce privește argumentele reclamantei referitoare la privarea sa de proprietatea asupra creanței pretinse, intimatul-pârât a considerat a fi corecte considerentele sentinței atacate. Creanța pe care reclamanta susține că o deține împotriva FGA este una condițională, nașterea ei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. x. Cum cererea de plată a fost respinsă, nu se poate susține că aceasta are dreptul la un "bun". Nefondate sunt, în opinia reclamantului, și argumentele în sprijinul obligării directe a FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată, atât timp cât cererea de plată nu a fost analizată pe fond de Comisia specială. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente: Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate și rezumate după cum urmează: - critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speță este supusă dispozițiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015; - critici vizând greșita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare; - nelegalitatea considerentelor vizând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2014; - critici vizând modalitatea de soluționare a argumentelor privind încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO; - argumente în sprijinul cererii de obligare directă a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia. În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, argumentația recurentei-reclamante a fost construită, în esență, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât. În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată cu precădere pe dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b), art. 10, art. 12, art. 14 și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege. Deși, în finalul cererii de plată, reclamanta a indicat că cererea de întemeiază și pe Legea nr. 136/1995, aceasta nu a indicat, în concret, textele de lege din acest act normativ, pe care le apreciază a fi incidente, iar în cuprinsul cererii a citat și s-a raportat exclusiv dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) și art. 15 alin. (2) ale Legii nr. 213/2015, astfel încât Înalta Curte apreciază că invocarea prin cererea de plată a Legii nr. 136/1995 a fost făcută pur formal. Prin urmare, în mod corect intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii. În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, text de lege invocat, de asemenea, în cuprinsul cererii de plată depuse de reclamantă: "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.", iar conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)." Așadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA. Între intimatul-pârât FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și susținerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii. Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (10.03.2016). Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și a art. 2, art. 4, art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, a art. 1593-1597 și art. 2210 C. civ., în ceea ce privește modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate și conduc la reformarea parțială a soluției instanței de fond. Ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 5123,8 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept. Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ. În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei. În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția EDO, Înalta Curte reține că odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanță de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică. Argumentele prezentate în susținerea acestor critici sunt subsumate susținerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Or, cum această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susținute de reclamantă, determinând casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analizarea acestor motive de recurs. În aceeași notă argumentativă, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la nelegalitatea considerentelor instanței de fond vizând aplicarea Legii nr. 85/2014 și a efectelor procedurii falimentului asigurătorului, critici care erau menite să susțină chestiunea de drept soluționată prin decizia nr. 29/02.03.2020, privitoare la calitatea de creditor de asigurare a societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său Casco. Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia 3296 din 27.12.2016, emisă de pârât și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei, înregistrată sub nr. x din 10.03.2016, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamanta A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1884 RON, reprezentând onorariu avocațial în sumă de 1734 RON, dovedit prin depunerea în dosarul instanței de fond a facturii nr. x/27.03.2017 și a ordinului de plată din 17.05.2017 și taxele judiciare de timbru în sumă de 150 RON, achitate în fond (50 RON - dosar fond) și în recurs (100 RON - dosar recurs). PENTRU ACESTE MOTIVE,