Dickson împotriva Regatului Unit

Reclamanții s-au născut în 1972 și, respectiv, 1958. Primul reclamant se află în închisoare și al doilea reclamant locuiește în Hull. 10. În 1994, primul reclamant a fost condamnat pentru crimă (a lovit un om beat la moarte) și condamnat la închisoare pe viață cu un tarif de 15 ani. Data sa de eliberare anticipată este 2009. El nu are copii. 11. În 1999 s-a întâlnit cu al doilea reclamant, în timp ce ea a fost, de asemenea, încarcerată, printr-o rețea pen-pal de închisoare. De atunci a fost eliberată. În 2001 reclamanții s-au căsătorit. Al doilea reclamant a avut deja trei copii din alte relații. 12. Deoarece reclamanții au dorit să aibă un copil, în octombrie 2001 primul reclamant a solicitat facilități de inseminare artificială.

În decembrie 2002, cel de-al doilea reclamant s-a alăturat acestei cereri și s-a bazat pe durata relației lor și pe faptul că, având în vedere data de eliberare a primului solicitant cea mai proaspătă și vârsta celui de-al doilea reclamant, era puțin probabil ca ei să poată avea un copil împreună fără utilizarea unor instalații de inseminare artificială. 13. Într-o scrisoare din 28 mai 2003 secretarul de stat a refuzat cererea lor. El a prezentat în primul rând politica sa generală („Politica”): „Solicitările de inseminare artificială de către prizonieri sunt luate în considerare cu atenție pe merit individual și vor fi acordate numai în circumstanțe excepționale.

În ceea ce privește luarea deciziilor se acordă o atenție deosebită următoarelor considerații generale: – dacă furnizarea de facilități de inseminare artificială este singura modalitate prin care este posibil să apară concepția – dacă ziua preconizată de eliberare a prizonierului nu este atât de aproape de întârziere care nu ar fi excesivă, nici atât atât de departe încât el/ea ar fi incapabil să asume responsabilitățile unui părinte – dacă ambele părți doresc procedura și autoritățile medicale, atât în interiorul cât și în afara închisoarei, sunt convinse că cuplul este adecvat medical să continue cu inseminarea artificială – dacă cuplul ar putea fi într-o relație bine stabilită și stabilă înainte de încarcerare, care ar putea fi susținută după eliberarea prizonierului – dacă există vreo dovadă care sugerează că circumstanțele interne și alte factori relevante ale cuplului sunt satisfăcătoare, inclusiv durata timpului pentru care copilul ar putea fi fost fără un pă sau matern.” Secretarul de Acasă a avut o atenție deosebită cu privire la vârsta probabilă a soției tale la momentul în care veți deveni eligibil pentru eliberare.

Soția dumneavoastră va avea 51 de ani la cea mai rapidă dată posibilă de eliberare și, prin urmare, probabilitatea de a fi capabilă să conceapă în mod natural este mică. Se remarcă că dna Dickson are trei copii dintr-o relație anterioră. Având în vedere vârsta soției dumneavoastră, Ministrul a privit cu mare grijă atât la voi, cât și la situația soției voastre, ... Ministrul a remarcat că voi și soția voastră sunteți deplin de acord cu dorința voastră de a concepe artificial. El recunoaște, de asemenea, angajamentul pe care voi și soția voastră le-ați arătat unul pe altul. Cu toate acestea, el remarcă că relația ta a fost stabilită în timp ce ai fost în închisoare și, prin urmare, încă nu a fost testat în mediul normal al vieții zilnice.

O evaluare motivată și obiectivă nu se poate face cu privire la dacă relația ta va susține după eliberarea ta. Mai mult, el este îngrijorat că pare să existe o dovadă insuficientă pentru a asigura în mod independent bunăstarea materială a oricărui copil care poate fi conceput. În plus, se pare că există puțin în calea unei rețele de sprijin imediat în vigoare pentru mamă și orice copil care poate fi conceput. De asemenea, este o chestiune profundă de îngrijorare că orice copil care ar putea fi conceput ar fi fără prezența unui tată pentru o parte importantă a anilor ei de copilărie. Deși recunoașteți progresele pe care le-ați făcut în abordarea comportamentului dvs. de ofensiv, folosirea constructivă pe care ați făcut-o din timpul dumneavoastră în închisoare în pregătirea pentru eliberarea dvs. și bunul comportament în închisoare, ministrul observă totuși circumstanțele violente ale crimei pentru care ați fost condamnați la închisoare pe viață.

Se consideră că ar fi o preocupare publică legitimă că elementele punitive și disuasive ale condamnării dumneavoastră ar fi fost eludate dacă ați fost permis să pătrundeți într-un copil prin inseminare artificială în închisoare.” 14. Reclamanții au solicitat să solicite revizuirea judiciară a deciziei secretarului de stat. La 29 iulie 2003, Curtea Înaltă a refuzat concediul pe hârtii. Reclamanții au reînnoit cererea și, la 5 septembrie 2003, concediul a fost refuzat din nou după o audiere orală. La 13 octombrie 2003, reclamanții au introdus o cerere la această instanță și au fost declarate inadmisibile la 15 decembrie 2003, având în vedere că nu au epuizat căile de recurs interne (depunerea nr. 34127/03).

La 30 septembrie 2004, cererea lor a fost respinsă în unanimitate de către Curtea de Apel. Auld LJ a invocat în principiu hotărârea Curții de Apel în R (Mellor) c. Secretarul de Stat pentru Departamentul de Apropiere [2001] 3 WLR 533. El a subliniat asemănarea argumentelor prezentate de reclamanții în acest caz și în cazul Mellor. Auld LJ se baza pe încheierea Lordului Phillips, Maestrul Rolls, în cazul Mellor (vezi punctele 23-26 mai jos) și a comentat: „... Lord Phillips a avut în mod clar în minte, și el a stabilit în cursul hotărârii sale, dispozițiile articolului 8.2 din Convenție care stabilesc diverse chestiuni care pot justifica ingerința în dreptul de a respecta viața privată și de familie, inclusiv protecția sănătății sau morale și protecția drepturilor și libertății altora.

Mi se pare că această preocupare, nu numai pentru atitudinea publică față de exercitarea de către deținuții cu anumite drepturi în închisoare pe care le-ar lua pentru a fi acordate în afara acesteia, și pentru drepturile unui copil pustiv în educația pe care ar primi-o în funcție de circumstanțe și de durata încarcerării implicate, sunt circumstanțe foarte relevante în sensul art. 8.2 ... În consecință, în opinia mea, [depunerea reclamanților] nu este deschisă să caute reluarea valabilității politicii secretarului de stat pe care această instanță a deținut-o în Mellor este rațională și în alt mod legală.

După cum a arătat Lordul Phillips în hotărârea sa în acest caz, deși punctul de pornire a politicii este că privarea de facilități de inseminare artificială poate împiedica în totalitate concepția, punctul de finalizare este dacă există circumstanțe excepționale pentru a nu aplica politica ...” El a remarcat apoi că, în ocazii, Secretarul de stat a „desaplicat” Politica atunci când circumstanțele au meritat-o: el a trimis o scrisoare de la Reclamantul Trezor la reclamanții care aparent a demonstrat acest fapt și a subliniat că avocatul secretarului de stat a informat instanța că au existat alte cazuri. 16. Auld LJ apoi a aplicat politica în acest caz: „În măsura în care [reclamanții] au sugerat că [] secretarul de stat și-a aplicat în mod irațional propria sa politică la circumstanțe, sau a acționat altfel disproporționat în aplicarea acesteia, aș respinge sugestie.

Nu există nici o bază pentru a spune că abordarea secretarului de stat poate fi egalată, după cum [reclamanții] a sugerat, cu extincția unui drept fundamental. Acesta a fost o greutate a punctului de pornire a politicii împotriva celorlalte considerații pentru care politica în sine a furnizat, un exercitare de discreție și proporționalitate în ceea ce privește care, în opinia mea, secretarul de stat nu poate fi învinovățit asupra circumstanțelor prezentate lui.” 17. Ceilalți judecători se bazează, de asemenea, pe hotărârea din Mellor.

Mance LJ a declarat următoarele: „Cazul lui Mellor este, de asemenea, o autoritate clară că considerentele și potențialele consecințe ale interesului public peste și peste o viziune îngustă a cerințelor de bună ordine și de securitate în închisoare pot juca un rol într-o decizie dacă să permită sau nu o astfel de inseminare artificială ... Remarc că, în plus față de autoritățile europene menționate în mod specific la punctul 42 de Lord Phillips, Comisia, în decizia sa în Draper c. Regatul Unit [n. 8186/78, raportul Comisiei din 10 iulie 1980, DR 24, p. 81-82, §§ 61-62], a recunoscut, de asemenea, relevanța potențială a unor considerații mai generale de interes public.” 18. La 19 decembrie 2006, primul reclamant a fost transferat în partea deschisă a unei alte închisoare ca prizonier din categoria D. În principiu, el a fost eligibil pentru concediu de casă neescortat după șase luni, în cazul în care el își menține statutul de categorie D (art. 9 din Regulamentul penitenciarului 1999, astfel cum a fost pus în aplicare prin capitolul 4.3 – „Eliberare temporară pentru prizonieri de viață” – de la Ordinul de Serviciu Prizonial 6300). 19. Secretarul de Stat este împuternicit să stabilească norme pentru gestionarea închisorii prin art. 47 din Legea Penitenciară 1952,

al căror părți relevante prevăd următoarele: „Secretarul de Stat poate face reguli pentru reglementarea și gestionarea închisorii ... și pentru clasificarea, tratamentul, ocuparea forței de muncă, disciplina și controlul persoanelor care trebuie reținute în aceasta ...” 20. Regulile relevante sunt Regulile penitenciare 1999 (SI 1999 nr. 728). art. 4 prevede următoarele: „În afara contactelor (1) Se acordă o atenție specială menținerii unor astfel de relații între un prizonier și familia sa, așa cum sunt de dorit în interesul cel mai bun al ambelor. (2) Un prizonier va fi încurajat și asistat să stabilească și să mențină astfel de relații cu persoanele și agențiile din afara închisoarei, după cum afirmă guvernatorul, să promoveze cel mai bine interesele familiei sale și reabilitarea socială.” 21. Politica a fost contestată de un dl Mellor, un prizonier care îndeplinește o condamnare pe viață pentru crimă.

El avea 29 de ani la momentul în care a venit cazul său în fața Curții de Apel cu cel puțin 3 ani de închisoare pentru a servi. Soția lui avea 25 de ani. La eliberarea sa cea mai devreme ar fi avut 28 de ani. El și soția lui au fost refuzate facilități de inseminare artificială: s-a considerat că nu există nimic excepțional în cazul lor. 22. Acestea au solicitat să solicite revizuirea judiciară a politicii în sine, mai degrabă decât aplicarea acesteia în cazul lor, susținând că aceasta a fost o interferență nejustificată cu drepturile lor art. 8 și că au distins Politica de cea privind vizitele conjugale: aceasta a dat naștere unor preocupări pragmatice (securitate), în timp ce inseminarea artificială nu a făcut-o.

Guvernul susține că politica a fost justificată în acest sens (a) a fost o consecință explicită a încarcerării că deținuții nu ar trebui să aibă posibilitatea de a găsi o familie; (b) ar fi probabil o preocupare publică serioasă și justificată dacă prizonierii continuă să aibă posibilitatea de a concepe copii în timp ce sunt în închisoare; și (c) a fost nedorit, ca regulă generală, ca copiii să fie educați în familii cu un singur părinte. 23. Curtea de Apel (Lord Phillips care a pronunțat hotărârea principală) a remarcat că decizia Secretarului de Stat a predat incorporarea Convenției în legea engleză și a continuat: „Cu toate acestea, este afirmația sa că dreptul intern englez a fost în orice moment acordat cu Convenția.

Nici el nu a contestat cazul recurentei că cerințele Convenției oferă o piatră pentru a judeca raționalitatea deciziei sale și a politicii în conformitate cu care a fost atinsă. Aceasta este o abordare rațională pentru ceea ce contează recurentei este extinderea drepturilor sale de astăzi, iar secretarul de stat este, de asemenea, preocupat în principal de faptul că politica sa respectă dispozițiile Convenției, care face acum parte din legislația noastră.

Având în vedere această abordare, propun mai întâi să ia în considerare jurisprudența din Strasbourg, apoi legislația națională engleză relevantă înainte de a lua în considerare dacă decizia Secretarului de Stat este în conflict cu nici una dintre cele două.” 24. După examinarea jurisprudenței relevante ale Comisiei (nr. 6564/74, decizia Comisiei din 21 mai 1975, decizii și rapoarte (DR) 2, p. 105; nr. 8166/78, Decizia Comisiei din 3 octombrie 1978, DR 13, p. 241; Hamer v. Regatul Unit, nr. 7114/75, raportul Comisiei din 13 decembrie 1979, DR 24, p. 5; Draper v. Regatul Unit, nr. 8186/78, raportul Comisiei din 10 iulie 1980, DR 24, p. 72; și E.L.H.

și P.B.H., Regatul Unit, nr. 32094/96 și 3268/96, decizia Comisiei din 22 octombrie 1997, DR 91-A, p. 61), Lord Phillips a rezumat cinci principii ale Convenției pe care le-a considerat astfel: „i) calificările privind dreptul la respectarea vieții familiale recunoscute de art. 8 alineatul (2) se aplică în mod egal drepturilor articolului 12. (ii) Încarcerarea este incompatibilă cu exercitarea drepturilor conjugale și, prin urmare, implică o ingerință în dreptul la respectarea vieții familiale în temeiul articolului 8 și cu dreptul la găsirea unei familii în temeiul articolului 12. (iii) Această restricție este normal justificabilă în temeiul articolului 8 alineatul (2). (iv) În circumstanțe excepționale ar putea fi necesar să se relaxeze impunerea detenției pentru a evita o ingerință disproporționată cu un drept uman.

(v) Nu există nici un caz care indică faptul că un deținut are dreptul de a afirma dreptul de a găsi o familie prin furnizarea de material seminal în scopul inseminarii artificiale a soției sale.” 25. Lord Phillips a continuat să aprobe motivele furnizate pentru a justifica restricția instalațiilor de inseminare artificială la circumstanțe excepționale. În ceea ce privește prima justificare, el a convenit că privarea dreptului de a concepe a fost parte și parte din închisoare și, într-adevăr, că această declarație nu mai face decât reformularea politicii în sensul că aceasta a indicat că este o „politică deliberată că privarea de libertate ar trebui, de obicei, să privească prizonierul oportunitatea de a avea copii”.

Cu privire la a doua justificare, el a considerat că ar fi probabil o preocupare publică serioasă și justificată dacă prizonierii continua să aibă ocazia de a concepe copii în timp ce sunt în închisoare. Lord Phillips a fost de acord că percepția publică era un element legitim al politicii penale: „Se impun, în parte, sancțiuni penale ca să se răzbune exact pentru răul. Dacă nu există nici un sistem de sancțiuni penale, membrii publicului ar fi probabil să ia legea în propriile lor mâini. În judecata mea este legitim să aibă în vedere percepția publică atunci când ia în considerare caracteristicile unui sistem penal… O politică care acordă deținuților în general dreptul de a obține copii prin inseminare artificială ar, cred, ridica întrebări etice dificile și ar da naștere la preocupări publice legitime…

În ceea ce privește a treia justificare care are legătură cu presupusul dezavantaj al familiilor cu un singur părinte, el a declarat: „Consider că este legitim, și într-adevăr de dorit, că statul ar trebui să ia în considerare implicațiile creșterii copiilor în aceste circumstanțe atunci când decide sau nu să aibă o politică generală de a facilita inseminarea artificială a soțiilor deținuților sau a soțiilor care sunt ei înșiși prizonieri.” 26. Domnul Phillips a încheiat apoi: „Din aceste motive [Mellorii] nu a reușit să scoată [cazul] că [Politica] ... este irațional. [Mellorii] a acceptat că în acest caz nu existau circumstanțe excepționale, și [au avut] dreptul de a face acest lucru. În consecință, întrebarea dacă fiecare dintre cele șase considerații generale prevăzute în scrisoarea [Secretarului de stat] este una la care este rațională să se considere, atunci când caută circumstanțe excepționale, nu apare.

Aș observa pur și simplu că mi se pare rațional că punctul de pornire normal ar trebui să fie necesitatea de a demonstra că, dacă nu sunt furnizate facilități de inseminare artificială, fondarea unei familii nu poate fi doar întârziată, ci împiedicată cu totul. Din aceste motive ... refuzul de a permite recurentei facilitățile de a asigura spermă pentru inseminarea artificială a soției sale nu a fost nici în încălcarea Convenției, nici ilegală, nici irațională. Rezultă că aș respinge recursul.” 27. Responsabilitatea de a face aranjamente de inseminare artificială este cu departamentul de sănătate în închisoarea relevantă, în consultare cu încrederea locală în îngrijirea primară. Deoarece nivelul de asistență medicală variază de la închisoare la închisoare, va fi decizia locală dacă colectarea de spermă ar fi supravegheată de personalul de la închisoare sau dacă ar fi necesar ca un profesionist extern să participe la acest scop.

Deținutul ar fi așteptat să acopere orice costuri suportate. 28. Criminologii au referit la diferitele funcții atribuite în mod tradițional pedepsei, inclusiv răzbunarea, prevenirea, protecția publicului și reabilitarea. Cu toate acestea, în ultimii ani a existat o tendință de a pune mai mult accent pe reabilitare, așa cum a demonstrat în special instrumentele juridice ale Consiliului Europei. În timp ce reabilitarea a fost recunoscută ca un mijloc de prevenire a recidivei, mai recent și mai pozitiv, aceasta constituie mai degrabă ideea de resocializare prin promovarea responsabilității personale.

Acest obiectiv este consolidat de dezvoltarea „principiului de agresiune”: în timpul îndeplinirii condamnării, un prizonier ar trebui să se deplaseze progresiv prin sistemul de închisoare, trecând astfel de la primele zile ale condamnării, atunci când accentul ar putea fi pe pedeapsa și răzbunare, la ultimele etape, când accentul ar trebui să fie pe pregătirea pentru eliberare. 29. art. 10 alineatul (3) din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice („ICCPR”) prevede că „sistemul penitenciar include tratarea deținuților care trebuie să fie scopul esențial reformării și reabilitarea socială”. Observația generală a Comitetului pentru Drepturile Omului privind art. 10 menționează în continuare că „nu ar trebui să fie nici un sistem penitenciar doar contributiv; ar trebui să caute în esență reformarea și reabilitarea socială a prizonierului”.

30. Normele minime ale Organizației Națiunilor Unite pentru Tratarea Prizonierilor (1957) conțin dispoziții specifice privind prizonierii condamnați, inclusiv următoarele principii de orientare: „57. Încarcerarea și alte măsuri care au ca rezultat eliminarea unui infractor din lumea exterioară sunt afecționate de faptul că ia de la persoana dreptul de autodeterminare prin privarea libertății sale. Prin urmare, sistemul penitenciar nu va agrava, cu excepția segregării justificabile sau menținerea disciplinării, suferința inerente unei astfel de situații. 58. Scopul și justificarea unei condamnații sau a unei măsuri similare privatoare de libertate este în cele din urmă de a proteja societatea împotriva crimei.

Acest scop poate fi realizat numai dacă perioada de închisoare este folosită pentru a asigura, cât mai mult posibil, că, la întoarcerea sa la societate, infractorul este nu numai dispus, ci în stare de a conduce o viață respectuoasă și de autosuport. 59. În acest scop, instituția ar trebui să utilizeze toate forțele și alte forme de asistență corective, educaționale, morale și spirituale care sunt adecvate și disponibile, și ar trebui să încerce să le aplice în conformitate cu nevoile individuale de tratament ale deținuților.” 31. Regulile penitenciare europene sunt recomandări ale Comitetului de Miniștri către statele membre ale Consiliului Europei în ceea ce privește standardele minime care trebuie aplicate în închisoare.

Statele sunt încurajate să fie ghidate în legislația și politicile respective și să asigure difuzarea largă a normelor către autoritățile lor judiciare, precum și către personalul și deținuții de închisoare.

Versiunea din 1987 a normelor europene de închisoare („Regulile din 1987”) constată, ca a treia principiu de bază, că: „Obiectivul tratamentului persoanelor în custodie este de a-și menține sănătatea și respectul de sine și, în măsura în care lungimea condamnării, de a-și dezvolta sentimentul de responsabilitate și de a încuraja atitudinea și competențele care le vor ajuta să se reîntoarcă la societate cu cea mai bună șansă de a-și asuma viețile de conducere a legii și de autosuport după eliberarea lor.” Ultima versiune a acestor norme adoptate în 2006 („Regulile din 2006”) înlocuiește acest principiu mai suscitat cu trei principii: „Rul 2: Persoanele private de libertate își rețin toate drepturile care nu sunt legiferate prin condamnarea sau remandarea lor în custodie…

Regulă 5: Viața în închisoare trebuie să se apropie cât mai aproape posibil de aspectele pozitive ale vieții în comunitate. art. 6: Toate detențiile sunt gestionate astfel încât să faciliteze reintegrarea în societatea liberă a persoanelor care au fost private de libertate.” Comentariul privind normele din 2006 (preparat de Comitetul European pentru Probleme cu Crimă – „CDPC”) a remarcat că art. 2 subliniază că pierderea dreptului la libertate nu ar trebui să conducă la o presupunere că deținuții pierd automat alte drepturi politice, civile, sociale, economice și culturale: de fapt, restricțiile ar trebui să fie cât mai puține posibil. art. 5 subliniază aspectele pozitive ale normalizării recunoscând că, deși viața în închisoare nu poate fi niciodată la fel ca viața într-o societate liberă, trebuie luate măsuri active pentru a face condiții în închisoare cât mai aproape de viața normală posibil.

Comentariul menționează în continuare că art. 6 „recunoaște că deținuții, atât necurați, cât și condamnați, vor reveni în cele din urmă la comunitate și că viața de închisoare trebuie organizată în acest sens”. 32. Prima secțiune a părții VIII a Regulamentelor din 2006 se intitulează „Obiectivul regimului pentru prizonieri condamnați” și prevede, printre altele: „102.1 Pe lângă normele aplicabile tuturor deținuților, regimul pentru prizonieri condamnați este conceput pentru a le permite să conducă o viață responsabilă și liberă de infracțiuni. 102.2 Încarcerarea este prin privarea libertății o pedeapsă în sine și, prin urmare, regimul pentru prizonieri condamnați nu va agrava suferința inerentă la închisoare.” În aceste privințe, comentariul CDPC explică art. 102: „... menționează obiectivele regimului pentru prizonieri în condiții simple și pozitive.

Concentrarea este asupra măsurilor și programelor pentru prizonieri condamnați care vor încuraja și va dezvolta responsabilitatea individuală, în loc să se concentreze în mod restrictiv pe prevenirea recidivei… Noul regulament este în conformitate cu cerințele instrumentelor internaționale cheie, inclusiv art. 10 alineatul (3) din [CCPR], ... Cu toate acestea, spre deosebire de ICCPR, formularea aici evită în mod deliberat utilizarea termenului „reabilitare”, care duce cu el conotarea tratamentului forțat. În schimb, subliniază importanța furnizării deținuților condamnați, care adesea provin din mediul social defavorizat, oportunitatea de a se dezvolta într-un mod care le va permite să aleagă să conducă vieți care respectă legea.

În acest sens, art. 102 respectă aceeași abordare cu art. 58 din Standardul Națiunilor Unite pentru tratarea deținuților.” 33. art. 105.1 din Regulamentul de 2006 prevede că un program de lucru sistematic va încerca să contribuie la îndeplinirea obiectivului regimului de închisoare. art. 106.1 prevede că un program sistematic de educație, cu scopul de a îmbunătăți nivelul general de educație al prizonierilor, precum și perspectivele de a conduce o viață responsabilă și fără crimă, trebuie să fie o parte esențială a regimurilor pentru prizonieri condamnați. În cele din urmă, art. 107.1 prevede ca eliberarea deținuților condamnați să fie însoțită de programe speciale care să le permită trecerea la o viață conformă cu legea în comunitate.

34. Motivul evoluției către Regulile 2006 poate fi înțeles prin două recomandări ale Comitetului de Miniștri, ambele care abordează dimensiunea reabilitativă a condamnării la închisoare.

35. Preamblul recomandarii (2003)23 privind gestionarea de către administrațiile de închisoare a semnificației vieții și a altor deținuți pe termen lung prevede că: „... Pe de o parte, executarea condamnărilor trebuie să fie echilibrată între obiectivele de asigurare a siguranței, ordinea și disciplina în instituțiile penale, precum și asigurarea unor condiții de viață decentă, a regimurilor active și a pregătirilor constructive de eliberare, pe de altă parte;” Scopurile gestionării deținuților pe termen lung din punctul 2 din recomandare au inclus următoarele: „– pentru a se asigura că închisorile sunt locuri sigure și sigure pentru aceste prizonieri ...; – pentru a contracara efectele dăunătoare ale vieții și a încarcerării pe termen lung; – pentru a spori și îmbunătăți posibilitățile de reinstalare a acestor prizonieri și pentru a conduce o viață în conformitate cu legea după eliberarea lor.” Recomandarea a prezentat, de asemenea, cinci principii legate de viața de viață în comunitate (punctele 38); – pentru a se lua în considerare principiul de responsabilitate personală a prizonierilor (principiul de viață) și de viață de viață de viață de viață de viață de viață de viață,

și de viață de viață de viață de viață de viață deplină depusă de viață de viață de viață de viață de viață de viață depusă de viață de viață de viață de viață deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți deți De asemenea, Recomandarea specifică (la punctul 10) utilizarea principiului progresiv pentru a asigura mișcarea progresivă prin sistemul penitenciar “de la condiții mai mult până la condiții mai puțin restrictive, cu, ideal, o fază finală cheltuită în condiții deschise, de preferință în comunitate”.

De asemenea, ar trebui să existe o participare la activitățile penitenciare care „au crescut șansele de relocare de succes după eliberare” și condițiile și măsurile de supraveghere care „conduc la o viață și o ajustare în comunitate conform legii după eliberare condițională”. 36. Recomandarea celui de-al doilea comitet relevant al miniștrilor este Recomandarea (2003)22 privind eliberarea condițională (parole). Al cincilea paragraf din preambul consideră că „cercetarea a demonstrat că detenția are adesea efecte negative și nu rehabilitarea infractorilor”.

Recomandarea (punctul 8) descrie următoarele măsuri de reducere a recidivei prin impunerea unor condiții individualizate, cum ar fi: „– plata compensației sau a reparației victimelor; – intrarea în tratament pentru abuzul de droguri sau de alcool sau orice altă condiție tratabilă, care se asocie în mod evident cu comisia infracțiunii; – lucrarea sau urmarea unei alte activități profesionale aprobate, de exemplu, învățământul sau formarea profesională; – participarea la programele de dezvoltare personală; și – interzicerea rezidenției în anumite locuri, sau vizitării.”

9. The applicants were born in 1972 and 1958 respectively. The first applicant is in prison and the second applicant lives in Hull. 10. In 1994 the first applicant was convicted of murder (kicking a drunken man to death) and sentenced to life imprisonment with a tariff of fifteen years. His earliest expected release date is 2009. He has no children. 11. In 1999 he met the second applicant, while she was also imprisoned, through a prison pen-pal network. She has since been released. In 2001 the applicants married. The second applicant already had three children from other relationships. 12. Since the applicants wished to have a child, in October 2001 the first applicant applied for facilities for artificial insemination.

In December 2002 the second applicant joined this application. They relied on the length of their relationship and the fact that, given the first applicant’s earliest release date and the second applicant’s age, it was unlikely that they would be able to have a child together without the use of artificial insemination facilities. 13. In a letter dated 28 May 2003 the Secretary of State refused their application. He first set out his general policy (“the Policy”): “Requests for artificial insemination by prisoners are carefully considered on individual merit and will only be granted in exceptional circumstances.

In reaching decisions particular attention is given to the following general considerations: – whether the provision of artificial insemination facilities is the only means by which conception is likely to occur – whether the prisoner’s expected day of release is neither so near that delay would not be excessive nor so distant that he/she would be unable to assume the responsibilities of a parent – whether both parties want the procedure and the medical authorities both inside and outside the prison are satisfied that the couple are medically fit to proceed with artificial insemination – whether the couple were in a well established and stable relationship prior to imprisonment which is likely to subsist after the prisoner’s release – whether there is any evidence to suggest that the couple’s domestic circumstances and the arrangements for the welfare of the child are satisfactory, including the length of time for which the child might expect to be without a father or mother – whether having regard to the prisoner’s history,

antecedents and other relevant factors there is evidence to suggest that it would not be in the public interest to provide artificial insemination facilities in a particular case.” He then gave his reasons for refusal in the present case: “... the Home Secretary has had particular regard to the likely age of your wife at the time that you will become eligible for release. Your wife will be 51 years of age at the earliest possible date of release and therefore the likelihood of her being able to conceive naturally is small. It is noted that Mrs Dickson has three children from an earlier relationship. In the light of your wife’s age, the Minister has looked with very great care at both you and your wife’s circumstances, ... The Minister has noted that you and your wife are in full agreement about your wish to conceive artificially.

He also recognises the commitment which you and your wife have shown to one another. However, he notes that your relationship was established while you were in prison and has therefore yet to be tested in the normal environment of daily life. A reasoned and objective assessment cannot be made as to whether your relationship will subsist after your release. Further he is concerned that there seems to be insufficient provision in place to provide independently for the material welfare of any child which may be conceived. In addition, there seems to be little in the way of an immediate support network in place for the mother and any child which may be conceived. It also remains a matter of deep concern that any child which might be conceived would be without the presence of a father for an important part of his or her childhood years.

While recognising the progress which you have made in addressing your offending behaviour, the constructive use that you have made of your time in prison in preparation for your release and your good prison behaviour, the Minister nevertheless notes the violent circumstances of the crime for which you were sentenced to life imprisonment. It is considered that there would be legitimate public concern that the punitive and deterrent elements of your sentence of imprisonment were being circumvented if you were allowed to father a child by artificial insemination while in prison.” 14. The applicants sought leave to apply for judicial review of the Secretary of State’s decision. On 29 July 2003 the High Court refused leave on the papers.

The applicants renewed their application and on 5 September 2003 leave was again refused after an oral hearing. On 13 October 2003 the applicants introduced an application to this Court and it was declared inadmissible on 15 December 2003 on the basis that they had failed to exhaust domestic remedies (application no. 34127/03). The applicants then applied to the Court of Appeal for leave to appeal. 15. On 30 September 2004 their application was unanimously rejected by the Court of Appeal. Auld LJ relied in principle on the judgment of the Court of Appeal in R (Mellor) v. Secretary of State for the Home Department [2001] 3 WLR 533. He pointed to the similarity of the arguments put by the applicants in the present case and in the Mellor case.

Auld LJ relied on the conclusion of Lord Phillips, Master of the Rolls, in the Mellor case (see paragraphs 23-26 below) and commented: “... Lord Phillips clearly had in mind, and he set it out in the course of his judgment, the provisions of Article 8.2 of the Convention setting out various matters that may justify interference with the right to respect for private and family life, including the protection of health or morals and the protection of the rights and freedom of others.

It seems to me that concern, not only for the public attitude to the exercise by prisoners of certain rights in prison which they would take for granted outside, and concern for the rights of a putative child in the upbringing it would receive depending on the circumstances and the length of the imprisonment involved, are highly relevant circumstances for the purposes of Article 8.2 ... Accordingly, in my view, it is not open to [the applicants] to seek to re-open the validity of the Secretary of State’s policy which this court has held in Mellor is rational and otherwise lawful.

As Lord Phillips made clear in his judgment in that case, although the starting point of the policy is that deprivation of facilities for artificial insemination may prevent conception altogether, the finishing point is whether there are exceptional circumstances for not applying the policy ...” He then noted that on occasions the Secretary of State had “dis-applied” the Policy when the circumstances had merited it: he referred to a letter from the Treasury Solicitor to the applicants which apparently demonstrated this fact and pointed out that counsel for the Secretary of State had informed the court that there had been other such instances. 16. Auld LJ then applied the Policy to the present case: “To the extent that [the applicants have] suggested that [the] Secretary of State has irrationally misapplied his own policy to the circumstances, or has otherwise acted disproportionately in applying it, I would reject the suggestion.

There is no basis for saying that the Secretary of State’s approach can be equated, as [the applicants] suggested, with the extinction of a fundamental right. It was a weighing of the starting point of the policy against the other considerations for which the policy itself provided, an exercise of discretion and proportionality in respect of which, in my view, the Secretary of State cannot be faulted on the circumstances as presented to him.” 17. The other judges also relied on the judgment in Mellor.

Mance LJ said the following: “The case of Mellor is also clear authority that considerations and potential consequences of public interest over and above a narrow view of the requirements of good order and security in prison can play a role in a decision whether or not to permit such artificial insemination ... I note that, in addition to the European authorities specifically mentioned in paragraph 42 by Lord Phillips, the Commission, in its decision in Draper v. the United Kingdom [no. 8186/78, Commission’s report of 10 July 1980, DR 24, pp. 81-82, §§ 61-62], also recognised the potential relevance of more general considerations of public interest.” 18. On 19 December 2006 the first applicant was transferred to the open side of another prison as a Category D prisoner.

In principle, he was eligible for unescorted home leave after six months should he retain his Category D status (Rule 9 of the Prison Rules 1999, as implemented by Chapter 4.3 – “Temporary Release for Life Sentence Prisoners” – of Prison Service Order 6300). 19. The Secretary of State is empowered to make rules for the management of prisons by section 47 of the Prison Act 1952, the relevant parts of which provide as follows: “The Secretary of State may make rules for the regulation and management of prisons ... and for the classification, treatment, employment, discipline and control of persons required to be detained therein ...” 20. The relevant rules are the Prison Rules 1999 (SI 1999 No. 728). Rule 4 provides as follows: “Outside Contacts (1) Special attention shall be paid to the maintenance of such relationships between a prisoner and his family as are desirable in the best interests of both.

(2) A prisoner shall be encouraged and assisted to establish and maintain such relations with persons and agencies outside prison as may, in the opinion of the governor, best promote the interests of his family and his own social rehabilitation.” 21. The Policy was challenged by a Mr Mellor, a prisoner serving a life sentence for murder. He was 29 years of age at the time his case came before the Court of Appeal with a minimum of 3 years’ imprisonment to serve. His wife was 25 years old. At his earliest release she would have been 28. He and his wife had been refused artificial insemination facilities: it was considered that there was nothing exceptional about their case. 22. They sought leave to apply for judicial review of the Policy itself, rather than its application to their case, arguing that it was an unjustified interference with their Article 8 rights.

They distinguished the Policy from that concerning conjugal visits: the latter gave rise to pragmatic (security) concerns whereas artificial insemination did not. The government argued that the Policy was justified in that (a) it was an explicit consequence of imprisonment that prisoners should not have the opportunity to found a family; (b) there would likely be serious and justified public concern if prisoners continued to have the opportunity to conceive children while in prison; and (c) it was undesirable, as a general rule, for children to be brought up in single-parent families. The High Court refused leave and the applicants appealed. 23. The Court of Appeal (Lord Phillips delivering the main judgment) noted that the Secretary of State’s decision pre-dated the incorporation of the Convention into English law and continued: “It is, however, his contention that English domestic law has at all times accorded with the Convention.

Nor has he challenged the appellant’s case that the requirements of the Convention provide a touchstone for judging the rationality of his decision and the policy pursuant to which it was reached. This is a sensible approach for what matters to the appellant is the extent of his rights today and the Secretary of State is also principally concerned with whether his policy complies with the provisions of the Convention, which now forms part of our law.

In the light of this approach I propose first to consider the Strasbourg jurisprudence, then the relevant English domestic law before turning to consider whether the decision of the Secretary of State is in conflict with either.” 24. Having examined relevant Commission jurisprudence (no. 6564/74, Commission decision of 21 May 1975, Decisions and Reports (DR) 2, p. 105; no. 8166/78, Commission decision of 3 October 1978, DR 13, p. 241; Hamer v. the United Kingdom, no. 7114/75, Commission’s report of 13 December 1979, DR 24, p. 5; Draper v. the United Kingdom, no. 8186/78, Commission’s report of 10 July 1980, DR 24, p. 72; and E.L.H. and P.B.H. v. the United Kingdom, nos.

32094/96 and 32568/96, Commission decision of 22 October 1997, DR 91-A, p. 61), Lord Phillips summarised five Convention principles he considered thereby established: “(i) The qualifications on the right to respect for family life that are recognised by Article 8(2) apply equally to the Article 12 rights. (ii) Imprisonment is incompatible with the exercise of conjugal rights and consequently involves an interference with the right to respect for family life under Article 8 and with the right to found a family under Article 12. (iii) This restriction is ordinarily justifiable under the provisions of Article 8(2). (iv) In exceptional circumstances it may be necessary to relax the imposition of detention in order to avoid a disproportionate interference with a human right.

(v) There is no case which indicates that a prisoner is entitled to assert the right to found a family by the provision of semen for the purpose of artificially inseminating his wife.” 25. Lord Phillips went on to approve the reasons given to justify the restriction of artificial insemination facilities to exceptional circumstances. As to the first justification, he agreed that the deprivation of the right to conceive was part and parcel of imprisonment and, indeed, that that statement did no more than restate the Policy in that it indicated that it was a “deliberate policy that the deprivation of liberty should ordinarily deprive the prisoner of the opportunity to beget children”. On the second justification, he considered that there would likely be serious and justified public concern if prisoners continued to have the opportunity to conceive children while in prison.

Lord Phillips agreed that public perception was a legitimate element of penal policy: “Penal sanctions are imposed, in part, to exact retribution for wrongdoing. If there were no system of penal sanctions, members of the public would be likely to take the law into their own hands. In my judgment it is legitimate to have regard to public perception when considering the characteristics of a penal system… A policy which accorded to prisoners in general the right to beget children by artificial insemination would, I believe, raise difficult ethical questions and give rise to legitimate public concern…

When considering the question of whether, in the ordinary course, prisoners should be accorded the facility to beget children while imprisoned I consider it legitimate to have regard to all the consequences of that particular policy option.” As regards the third justification which concerned the alleged disadvantage of single-parent families, he commented: “I consider it legitimate, and indeed desirable, that the State should consider the implications of children being brought up in those circumstances when deciding whether or not to have a general policy of facilitating the artificial insemination of the wives of prisoners or of wives who are themselves prisoners.” 26. Lord Phillips then concluded: “For those reasons [the Mellors] failed to make out [the] case that the [Policy] ... is irrational.

[The Mellors] accepted that there were in this case no exceptional circumstances, and [they were] right to do so. It follows that the question of whether each of the six general considerations set out in [the Secretary of State’s] letter is one to which it is rational to have regard, when looking for exceptional circumstances, does not arise. I would simply observe that it seems to me rational that the normal starting point should be a need to demonstrate that, if facilities for artificial insemination are not provided, the founding of a family may not merely be delayed, but prevented altogether. For these reasons ... the refusal to permit the appellant the facilities to provide semen for the artificial insemination of his wife was neither in breach of the Convention, unlawful nor irrational.

It follows that I would dismiss the appeal.” 27. Responsibility for making artificial insemination arrangements is with the health-care department in the relevant prison in consultation with the local primary care trust. Since the level of health-care provision varies from prison to prison, it will therefore be a matter for local decision as to whether the collection of sperm would be overseen by staff at the prison or whether it would be necessary for an outside professional to attend for this purpose. The prisoner would be expected to meet any costs incurred. 28. Criminologists have referred to the various functions traditionally assigned to punishment, including retribution, prevention, protection of the public and rehabilitation.

However, in recent years there has been a trend towards placing more emphasis on rehabilitation, as demonstrated notably by the Council of Europe’s legal instruments. While rehabilitation was recognised as a means of preventing recidivism, more recently and more positively it constitutes rather the idea of re-socialisation through the fostering of personal responsibility. This objective is reinforced by the development of the “progression principle”: in the course of serving a sentence, a prisoner should move progressively through the prison system thereby moving from the early days of a sentence, when the emphasis may be on punishment and retribution, to the latter stages, when the emphasis should be on preparation for release.

29. Article 10(3) of the International Covenant on Civil and Political Rights (“the ICCPR”) provides that the “penitentiary system shall comprise treatment of prisoners the essential aim of which shall be their reformation and social rehabilitation”. The General Comment of the Human Rights Committee on Article 10 further states that “no penitentiary system should be only retributory; it should essentially seek the reformation and social rehabilitation of the prisoner”. 30. The United Nations Standard Minimum Rules for the Treatment of Prisoners (1957) contains specific provisions on sentenced prisoners, including the following guiding principles: “57. Imprisonment and other measures which result in cutting off an offender from the outside world are afflictive by the very fact of taking from the person the right of self-determination by depriving him of his liberty.

Therefore the prison system shall not, except as incidental to justifiable segregation or the maintenance of discipline, aggravate the suffering inherent in such a situation. 58. The purpose and justification of a sentence of imprisonment or a similar measure deprivative of liberty is ultimately to protect society against crime. This end can only be achieved if the period of imprisonment is used to ensure, so far as possible, that upon his return to society the offender is not only willing but able to lead a law-abiding and self-supporting life.

59. To this end, the institution should utilise all the remedial, educational, moral, spiritual and other forces and forms of assistance which are appropriate and available, and should seek to apply them according to the individual treatment needs of the prisoners.” 31. The European Prison Rules are recommendations of the Committee of Ministers to member States of the Council of Europe as to the minimum standards to be applied in prisons. States are encouraged to be guided in legislation and policies by those rules and to ensure wide dissemination of the Rules to their judicial authorities as well as to prison staff and inmates.

The 1987 version of the European Prison Rules (“the 1987 Rules”) notes, as its third basic principle, that: “The purposes of the treatment of persons in custody shall be such as to sustain their health and self-respect and, so far as the length of sentence permits, to develop their sense of responsibility and encourage those attitudes and skills that will assist them to return to society with the best chance of leading law-abiding and self-supporting lives after their release.” The latest version of those Rules adopted in 2006 (“the 2006 Rules”) replaces this above-cited principle with three principles: “Rule 2: Persons deprived of their liberty retain all rights that are not lawfully taken away by the decision sentencing them or remanding them in custody…

Rule 5: Life in prison shall approximate as closely as possible the positive aspects of life in the community. Rule 6: All detention shall be managed so as to facilitate the reintegration into free society of persons who have been deprived of their liberty.” The commentary on the 2006 Rules (prepared by the European Committee on Crime Problems – “the CDPC”) noted that Rule 2 emphasises that the loss of the right to liberty should not lead to an assumption that prisoners automatically lose other political, civil, social, economic and cultural rights: in fact restrictions should be as few as possible. Rule 5, the commentary observes, underlines the positive aspects of normalisation recognising that, while life in prison can never be the same as life in a free society, active steps should be taken to make conditions in prison as close to normal life as possible.

The commentary further states that Rule 6 “recognises that prisoners, both untried and sentenced, will eventually return to the community and that prison life has to be organised with this in mind”. 32. The first section of Part VIII of the 2006 Rules is entitled “Objective of the regime for sentenced prisoners” and provides, inter alia: “102.1 In addition to the rules that apply to all prisoners, the regime for sentenced prisoners shall be designed to enable them to lead a responsible and crime-free life. 102.2 Imprisonment is by the deprivation of liberty a punishment in itself and therefore the regime for sentenced prisoners shall not aggravate the suffering inherent in imprisonment.” In these respects, the CDPC commentary explains that Rule 102: “... states the objectives of the regime for prisoners in simple, positive terms.

The emphasis is on measures and programmes for sentenced prisoners that will encourage and develop individual responsibility rather than focussing narrowly on the prevention of recidivism… The new Rule is in line with the requirements of key international instruments including Article 10(3) of the [ICCPR], ... However, unlike the ICCPR, the formulation here deliberately avoids the use of the term, “rehabilitation”, which carries with it the connotation of forced treatment. Instead, it highlights the importance of providing sentenced prisoners, who often come from socially deprived backgrounds, the opportunity to develop in a way that will enable them to choose to lead law-abiding lives.

In this regard Rule 102 follows the same approach as Rule 58 of the United Nations Standard Minimum Rules for the Treatment of Prisoners.” 33. Rule 105.1 of the 2006 Rules provides that a systematic programme of work shall seek to contribute to meeting the objective of the prison regime. Rule 106.1 provides that a systematic programme of education, with the objective of improving prisoners’ overall level of education, as well as the prospects of leading a responsible and crime-free life, shall be a key part of regimes for sentenced prisoners. Finally, Rule 107.1 requires that the release of sentenced prisoners should be accompanied by special programmes enabling them to make the transition to a law-abiding life in the community.

34. The reason for the evolution towards the 2006 Rules can be understood through two Committee of Ministers recommendations, both of which address the rehabilitative dimension of prison sentences.

35. The preamble to Recommendation (2003)23 on the management by prison administrations of life-sentence and other long-term prisoners provides that: “ ... the enforcement of custodial sentences requires striking a balance between the objectives of ensuring security, good order and discipline in penal institutions, on the one hand, and providing prisoners with decent living conditions, active regimes and constructive preparations for release, on the other;” The aims of the management of long-term prisoners in paragraph 2 of the Recommendation included the following: “– to ensure that prisons are safe and secure places for these prisoners ...; – to counteract the damaging effects of life and long-term imprisonment; – to increase and improve the possibilities of these prisoners to be successfully resettled and to lead a law-abiding life following their release.” The recommendation also outlined five linked principles (paragraphs 38) for the management of long-term prisoners: – account to be taken of the personal characteristics of prisoners (individualisation principle); – prison life to be arranged so as to approximate as closely as possible to the realities of life in the community (normalisation principle); – the opportunity to be accorded to exercise personal responsibility in daily prison life (responsibility principle);

– a clear distinction should be made between the risks posed by life and long-term prisoners to themselves, to the external community, to other prisoners and to those working or visiting the prison (security and safety principle); – prisoners should not be segregated on the basis of their sentence (nonsegregation principle); and – the planning of an individual prisoner’s long-term sentence should aim at securing progressive movement through the prison system (progression principle). The Recommendation also specifies (at paragraph 10) use of the progression principle to ensure progressive movement through the prison system “from more to less restrictive conditions with, ideally, a final phase spent under open conditions, preferably in the community”.

There should also be participation in prison activities that “increase the chances of a successful resettlement after release” and conditions and supervision measures that are “conducive to a law-abiding life and adjustment in the community after conditional release”. 36. The second relevant Committee of Ministers’ recommendation is Recommendation (2003)22 on conditional release (parole). The fifth paragraph of the preamble considers that “research has shown that detention often has adverse effects and fails to rehabilitate offenders”.

The Recommendation outlines (paragraph 8) the following measures to reduce recidivism, by the imposition of individualised conditions such as: “– the payment of compensation or the making of reparation to victims; – entering into treatment for drug or alcohol misuse or any other treatable condition manifestly associated with the commission of crime; – working or following some other approved occupational activity, for instance, education or vocational training; – participation in personal development programmes; and – a prohibition on residing in, or visiting, certain places.”